Un Màrquez balcanic

TITUS VÎJEU


Titlul s-ar putea să intrige, nu numai pe aceia ce știu că, în urmă cu multe decenii, Panait Istrati pătrundea în literatura europeană grație recomandării sale drept “Gorki balcanic”. Romain Rolland nu făcea altceva (prin articolul său din Europe – 15 august 1923) decît să atragă atenția asupra unui autor ce nu se va dezice niciodată de rădăcina regională complexă din care se trăgea, ajutînd astfel la împlinirea unui mare și controversat destin literar. Departe deci de mine gîndul de a mă erija în autoritatea necesară (autorul lui Jean Christophe avea tot dreptul s-o facă). Dar nu pot să nu încerc a sublinia aici valoarea excepțională a unui scriitor, din întîmplare, ca și Istrati, eminamente balcanic. Adică eminamente poliedric și eminamente proteic.
Este vorba de ARDIAN-CHRISTIAN KUCIUK, scriitor albanez stabilit de un deceniu în România, țară a cărei limbă o stăpînește cu virtuozitate, pînă la redactarea unor texte literare de anvergură chiar în romînește. Autorul prezintă pentru noi – cel puțin din această perspectivă, a asumării unei duble identități lingvistice – un interes cu totul aparte. Născut la 23 august 1969 la Pogradec, oraș albanez de pe malul lacului Ohrid, care va constitui cadrul natural și socio-uman predilect al mai tuturor scrierilor sale de pînă acum (și, nu mă îndoiesc, și al celor viitoare, după cum vom încerca să dovedim mai departe) – Ardian-Christian Kuciuk ne apare deja drept una din siluetele de calibru ale prozei de azi fie ea romînească, albaneză, balcanică ori continentală. Căci, valoarea acestui autor depășește – după umila noastră părere – frontierele unei patrii și ale unei regiuni geografice, tinzînd spre o exprimare în forță, spre utilizarea unui registru de simboluri copleșitoare, transgresînd un univers limitat la o anume apartenență geografică.
Criticul Dan-Silviu Boerescu (al cărui rol în fixarea și în impunerea noilor promoții de prozatori poate fi comparat cu acela jucat în anii ’70 de Mircea Iorgulescu) a fost între cei dintîi (dacă nu cumva chiar primul) în revelarea “fenomenului Ardian-Christian Kuciuk”. Domnia Sa a intuit dimensiunile acestui “proiect al unei noi mitologii balcanice” pe care-l reprezintă - mai mult sau mai puțin mărturisit - proza autorului, observînd că “fundamentului iliro trac i se suprapun temele istoriei albaneze, dar și legendele sau ecourile de legendă ale spațiului otoman, puternic asezonate cu tradițiile, mai mult sau mai puțin ad-hoc ale amalgamului de populații din interiorul faimosului ‘butoi cu pulbere’ al Europei. O materie atît de bogată se transformă aproape de la sine în mitologie, dar romancierul o supune permanent, cu o senzuală violență, probei alegoriei, parabolei și metaforei, reciclînd mitemele și inventînd altele noi, lăsînd limba să evolueze baroc și împrumutîndu-i logosului o fervoare perversă”. Citind aceste vorbe, mi-am amintit că Gertrude Stein, spiritus rector al “generației pierdute” scria cîndva că America a trecut de la barbarie la decadență fără a fi cunoscut în fapt civilizația. Probabil că vestita scriitoare, autoare a acelei seducătoare Autobiography of Alice B. Toklas avea în vedere mai degrabă absența culturii (sau a inserției culturale în eșafodul societății transoceanice) căci, din punct de vedere al elanului tehnologic, ușor identificabil ca bază a civilizației moderne, America stă, de vreo sută de ani, foarte bine. Care este, în schimb, situația în această - mult timp uitată de Dumnezeu – lume a Balcanilor neguroși? “Structurile antropologice ale imaginarului” disecate cu minuție și erudiție de Gilbert Durand în cunoscuta sa carte și-au aflat în Balcani un loc ideal de dezvoltare. Căci aici, “imaginarul, departe de a fi pasiune deșartă, e acțiune eufemică și transformă lumea după Omul Duratei: Poezia e un pilot / Orfeu îl însoțește pe Iason. Căci, ce-ar fi argonauții fără lira lui Orfeu? Cine ar asigura cadența vîslașilor? Și-ar mai exista cumva o Lînă de Aur?” (Gilbert Durand: Structurile antropologice ale imaginarului – Editura Univers, 1977, pag. 535).
Balcanii au fost considerați – pînă foarte de curînd – un excepțional depozit de valori literare, pe care memoria colectivă a popoarelor din zonă le-a perpetuat, de la o generație la alta, utilizînd forța de expresie a oralității. Margueritte Yourcenar și-a extras cîteva din magnificele sale Povestiri orientale chiar din acest areal (Zîmbetul lui Marko, Moartea lui Marko Kralievici, Laptele morții). Sunt creații epice cu circulație la toate neamurile din zonă: albanezi, sîrbi, croați, bulgari sau români. Mai mult, scriind prin anii ‘40-’50 un admirabil eseu despre poezia lui Constantin Cavafis, acest “fiu al Cleopatriei”, grec născut în Alexandria egipteană, prozatoarea belgo-franco-canadiană observa că “fiecare poem al lui Cavafis este un poem memorial” și cita la un moment dat acest text numit Potrivit rețelelor vechilor magi greco-sirieni: “Ce filtru magic, s-a întrebat iubitorul de perfecțiune, ce buruieni distilate potrivit rețelelor vechilor magi greco-sirieni ar putea să-mi dea înapoi cei 23 de ani pe care i-am avut cîndva, pentru o zi, sau măcar pentru cîteva ceasuri (dacă puterea vrăjii este doar atîta)?” (v. Prezentarea critică a lui Constantin Cavafis - în vol. Creierul negru al lui Piranesi și alte eseuri – Ed. Humanitas, Buc. 1996, p. 217).
Balcanii uzează din plin în plan cultural de această capacitate recuperatorie a omului, de această știință (sau aptitudine magică) de a da “timpul înapoi”. Ismail Kadare, cel mai cunoscut (și, pînă acum, singurul) scriitor albanez de circulație europeană descrie în Dosarul H. (H. - de la Homer, n.n.) acțiunea, în manieră polițistă, a doi folcloriști americani interbelici, sosiți în nordul Albaniei cu intenția recuperării unor mituri străvechi, păstrate în memoria unor munteni aprigi și cu o excepțională vocație rapsodică. Erudiții vizitatori “își imaginau tot mai des eposul ca pe un soi de galaxie poetică, în sînul căreia operau forțe misterioase. Poate că era vorba de mesajele secrete de la nucleul său, mesaje ce limitau libertatea de creație a rapsodului, dorința sa de răzvrătire. Și, priviți din acest unghi, cîntăreții își justificau aerul straniu, privirile pierdute în zare, glasurile neomenești, venite parcă din spații interstelare.” (Ismail Kadare: Dosarul H. / Monstrul – Ed. Univers, Buc. 1999, p. 96).
Ardian-Christian Kuciuk valorifică în scrierile sale tocmai vocația rapsodică a Balcanilor (și, în primul rînd, pe aceea a poporului său aprig și inteligent). O face într-un chip admirabil, cu un program estetic ce merită a fi revelat. În proza sa, viața reală, documentată și validată istoric, se întrepătrunde cu “viața posibilă” dar niciodată întîmplată, cu viața virtuală, descifrată numai de radarul imaginației sale. Scriitorul Carlos Fuentes considera cîndva că “faptul central al importantului roman al lui Gabriel Garcia Màrquez Cien años de soledad este reprezentat de eliberarea “prin imaginație a spațiilor simultane ale romanului”. De altfel, pentru Màrquez “romanul (…) e autogeneză; orice creație e o vrajă, o fecundație de sine a creatorului și, în consecință, un mit, un act întemeietor, reprezentarea actului de întemeiere.”
Ceea ce fusese Macondo la marele columbian și – de ce nu? – Yoknapataupha la William Faulkner este la tînărul prozator Enkelana (sau chiar orașul nenumit), o matcă psiho-lingvistică tutelată geografic de prezența unui lac aproape miraculos și, istoric, de propria-i dăinuire. El ne apare ca un topos-atopos și în Anul în care s-a inventat lebăda - roman, Editura Getic (sic!), București 1997 și în Dulcea taină a nebuniei - Editura Eminescu, București 1998, în Un trib glorios și muribund - epopeea unei uitări, Editura Regala, București 1998 ori în Dragoste la ultima vedere - proză, Editura Diacon Coresi, București 2000. Într-o singură carte el apare cu o certă identitate: în Zeul Epigon, subîntitulată “volum omagial, dedicat împlinirii a o sută de ani de la nașterea poetului albanez Lasgush Poradeci” - Editura Presa Universitară Română, Timișoara 2000. Este vorba de Pogradec, orașul natal al autorului, cel care i-a oferit, generos, primele “imagini formative”, ce aveau să se amplifice, aproape aluvionar, pînă la închegarea unei opere epice spectaculoase. Căci Ardian-Christian Kuciuk știe să folosească “filtrul magic” despre care vorbea Constantin Cavafis și “buruienile distilate, potrivit rețelelor vechilor magi greco-sirieni”. Așa cum le-au folosit în secolul lor Meșa Selimovici în Dervișul și moartea și croatul Miroslav Krleža în Banchet în Blituania și bulgarul Pavel Vejinov în Bariera și românul Ștefan Bănulescu în Cartea milionarului
Urbea aceasta este un protopolis, o cetate de o inimaginabilă vechime, pe care prozatorul o învestește cu puteri nemăsurate. Ea are harul germinațiilor naturale hiperbolice, al mișcărilor politice și militare absconse, al erotismului exacerbat, dezvoltînd “un precipitat dramatic și antropomorf al ambivalenței, o tălmăcire temporală a sintezei contrariilor, superdeterminată de procesul genezei vegetale sau chymice” despre care vorbea cîndva Gilbert Durand (op. cit. p. 380).
Locul prozei lui Ardian-Christian Kuciuk are determinări și - mai ales - indeterminări spațiale și temporale. Fluiditatea faptelor narate îl transformă însă într-o magmă istorico-geografică, de fapt, într-o anti-materie. Coordonatele fizice se intersectează abundent cu cele meta-fizice, ca într-un sistem savant de lentile, aflat doar la îndemîna unui mag de talia lui Melchiades, eroul taumaturg al lui Màrquez, cel care știe să vindece nu numai beteșugurile omului ci și pe acelea ale realității. Este un loc al vieții și al morții, al patimilor și al revoltei, al credinței și al șamanismului. Cărțile lui Ardian-Christian Kuciuk îi confirmă respirația magică și i-o purifică. Cum spuneam, el este redat, cel mai aproape de dimensiunile sale reale, în eseul închinat centenarului nașterii lui Lasgush Poradeci, un autor care prezintă - din punctul de vedere al cititorului român - un interes particular. Aceasta datorită faptului că poetul albanez (născut 27 XII 1899, mort la 12 XI 1987) – socotit cel mai important liric albanez al tuturor timpurilor – și-a făcut educația universitară în România, după absolvirea liceului francez din Atena. La București a studiat (perioade variabile) Dreptul, Literele, Conservatorul de muzică și artă dramatică, absolvind Academia de Bellearte și practicînd ulterior în această arie a artelor plastice. “Bucureștii anilor ’20 erau o insulă de cultură și rafinament monden, unde se concentrase parcă toată presimțirea Balcanilor față de epoca neagră ce urma să spulbere farmecul proaspăt răsărit. Era un fel de insulă a fericirii, și cîtă fericire îi putea oferi unui ex-isla-t, pe jumătate în astral, pe jumătate în fierbințeala tragediilor ce se apropiau” (Zeul Epigon, p. 19). Aici, în “micul Paris” îi citește poetul pe Alexandri, pe Macedonski și pe Goga. Și tot aici îl descoperă - imens și intangibil totodată - pe Mihai Eminescu. El va susține de altfel la Universitatea din Graz, în anii ’30, o teză de doctorat (Der verkannte Eminescu und seine volkstümlich-heimatliche Ideologie) consacrată deci unui “Eminescu necunoscut și ideologiei sale popular-domestice”. O teză doctă, semnat de autor cu numele său real, din actele de stare civilă, Llazar Gusho. Alcătuind în anii optzeci antologia de texte Eminescu în critica germană (Editura Junimea - 1985) Sorin Chițanu include fragmentul intitulat La steaua, în care este înfățișată cu măiestrie “anatomia dorului și a melancoliei eminesciene”. O interpretare “bazată pe intropatie”, ce demonstrează că “Eminescu împarte plăcerea profundă, mistică, a durerii cu mulți poeți romantici în general și, în mod special, cu Tieck, Novalis, Hölderlin…”.
Acest erudit spirit balcanic care a fost Lasgush Poradeci este legat prin naștere și prin mulți ani de existență tocmai de locul predilect al prozei lui Ardian-Christian Kuciuk: “Memoria orașului Pogradec ne încredințează că, în acele vremuri blestemate, iarna sau vara, sub ploaie, zăpadă sau arșiță cumplită, prin cozile de la prăvălii, a fost văzut deseori, în zori, poetul Lasgush Poradeci, care aștepta să cumpere un pește, o bucată de brînză, un pachețel de cafea, cîteva pachete de tutun ieftin, ca să le trimită la închisoare prietenilor săi Kuteli, Çabej, Pano Taçi etc”. Acele “vremuri blestemate” sunt reprezentate de istoria postbelică a Albaniei, cînd spiritele sunt încătușate și poetul pornește în lungul său exil interior. Dar, în acest oraș de pe malul lacului Ohrid, poposește din cînd în cînd însuși Dictatorul, crudul și cultivatul lider politic comunist Enver Hoxha, cel care-i dorește prietenia întrucît îl iubește (și, în același timp, îl urîște) de foarte mult timp, recunoscîndu-i marele talent și acuzîndu-l totodată de decadentism și de refuzul înregimentării în slujba cauzei proletare. Consider că acest binom, de mare resurse literare – poate constitui subiectul unui viitor roman al lui Ardian-Christian Kuciuk.
“Va fi vai și amar de capul celor ce au uitat cum se moare” - avertizează naratorul în Dragoste la ultima vedere, carte cultivînd cu program ambiguitatea epică, pînă la inserția voluptoasă a poemului și a textului dramatic. Sunt reluate aici motive din Un trib glorios și muribund, fiind vorba de un tărîm din care “a fost scos Timpul și a rămas doar Locul”. Este evocat un “cronicar albanez pe nume Iscălitor Întîi, originar din (același) oraș Enkelana, traducător al celor 3.500 de pagini ale unei importante cronici otomane”.
Cîndva, Michel Butor ne avertizase că “un efort susținut în păstrarea ordinii strict cronologice, care ar evita orice întoarcere-n timp, ne-ar duce la constatări surprinzătoare: orice trimitere la istoria universală, la trecutul personajelor întîlnite, la memorie, orice fel de interioritate va deveni imposibilă. Personajele sunt transformate atunci în lucruri. Nu le putem vedea decît din afara lor și este cu neputință aproape să le facem să vorbească. Din contra, atunci cînd vom interveni printr-o structură cronologică mai dezvoltată, memoria ne va apărea drept unul din cazurile sale deosebite.” (Michel Butor: Contrepoint temporel, în Essais sur le roman, Gallimard, 1992, p. 114). Michel Butor mai vorbește despre roman ca despre “o lectură alternativă” a realității și, sub acest raport, al reașezării vieții în forme noi, nu o dată surprinzătoare, nu o dată paralizante, literatura lui Ardian-Christian Kuciuk reprezintă una dintre cele mai curajoase și mai bogate forme de re-construcție epică. Autorul nostru ne asigură de altfel că “eposul nu înșeală, pentru că nu poate fi de partea nimănui. Eposul doar spune și nu dispare, nu se vinde timpului”. Teza e susținută într-o notă de subsol a romanului Un trib glorios și muribund (p. 9) și, după scriitor, “La început, Eposul a fost oral, un fel de bîrfă lungă și nobilă, care s-a moștenit din gură în gură, ca să fie scris - după aproximativ zece secole - în limba greacă veche, mai tîrziu în limba latină, iar, după înlocuirea acestor limbi regretate de către limba Imperiului Otoman, frînturi ale Eposului au fost scrise în otomană, ca să se lepede de scris pe la începutul secolului XX, cînd nimănui nu i-a mai păsat de nemurirea prin scris; frînturile Eposului au devenit succesiv: basme, legende, balade, cîntece de vitejie, istorisiri complicate, povești de cîrciumă, ghicitori de copii, ghicitori de bătrîni senili, fără să mai aibă parte de vreun răspuns serios, legalizat și credibil.” (idem) 
Doctor în literatură comparată, Ardian-Christian Kuciuk introduce în ecuație o realitate culturală interesantă: re-valorizarea eposului la sfîrșitul secolului XX. Un fost profesor de studii clasice de la Universitatea Yale – Eric Haverlock arăta în The Literate Revolution in Greece and Its Cultural Consequences că Platon ceruse excluderea din cetate a poeților tocmai datorită profesării oralității de către aceștia și refuzului lor de a promova cultura scrisă. Pentru filosoful elin oralitatea devenise un element conservator, chiar retrograd, împiedicînd răspîndirea sistematică a noii culturi scrise, destinată remanenței. Alții au găsit chiar în mitul lui Cadmos proiecția alfabetizării. Fernand Braudel crede că “mitul lui Cadmos povestește cum acest rege, care a introdus în Grecia scrierea feniciană, sau alfabetul fonetic, a semănat dinți de balaur și din ei au răsărit oameni înarmați”. Oameni care, adăugăm noi, aveau forma unor litere… După Edgar Morin “la civilisation aurait commencé avec le génocide des néanderthaliens” (Journal en Californie, Seuil, 1970, p. 236); un “genocid” care nu putea fi produs decît prin “șocul alfabetizării”. În această strategie evolutivă a umanității, eposul deține deci o funcție fundamentală.
Locuitorii din Enkelana (acest Macondo balcanic) “se credeau urmașii celei dintîi ploi a lumii”. Viața lor e legată (poate chiar determinată ca un reflex acvatic ce a dus la apariția omului primordial) de lacul Lyhnida, în care trăiește magicul pește koran (străbun al păstrăvului de astăzi), adevărat atavism al speciei și care constituie “hrana acestor suflete”. Cît despre fixarea în timp a eposului amplu, debordant, al romanului, există cîteva repere: se vorbește despre stingerea unei împărății (primul război mondial a pus capăt imperiilor din zonă), arhivele “s-au făcut cenușă în anul 1938, cînd a ars clădirea primăriei”, iar un personaj, Georgel Sticlaru jr. este “ucis mișelește în 1979, în exil, de către securienii regimului de tristă amintire” condus de un lider politic omnipotent, în care poate fi recunoscut eternul dictator Enver Hoxha. Ar fi vorba deci (cu trimiterile la multe întîmplări colaterale) de “un veac de singuratăte” balcanică. Un singur reper temporal poate fi luat cu adevărat în considerație, deși el este în afara eposului inclus în substanța romanului. E precizarea legată de fotografia ce apare pe coperta cărții Un trib glorios și muribund. Ea spune că este vorba de “orașul Pogradec, Albania, în iarna anului 1925” și că aparține fotografului Misto Cici. Adică aceluiași artist care, în iunie 1921 îl fotografiase “în picioare (…) foarte slab, dar foarte elegant, în costum și papion, cu baston” pe tînărul fiu al urbei Llazar Gusho, cel care avea să devină marele liric al Albaniei moderne sub numele de Lasgush Poradeci, după cum se poate afla din notația de jurnal a poetului, datată 17 iulie 1978…
În această cetate fantastică își duc viața (și moartea) Toacă Tinichigiu și soția sa Sofia, energica vrăjitoare-ghicitoare Sevda Întîia, deținătoare a unor haruri magice fără egal, Iscălitor Întîiul - dragoman iscusit și “renumitul mag George Sticlaru”, apoi Sevda a Doua, “cea mai frumoasă femeie a orașului și a primului sfert de secol”, Preotul, Vizirul, Marko Lepădatu și Efigenia Flor, atracția erotică a întregii comunități masculine a urbei. Sunt, ca să zicem astfel, personaje “verificabile”. Lor li se adaugă - tot la această categorie, a personajelor, dar fără a avea consistența lor fizică, Nevăzutul, Începutul și Sfîrșitul. Totul capătă proporții cosmice, dacă ținem cont de precizarea autorului, legată de un anume document, scris “în patru limbi de circulație interplanetară (…) tradus de Sfîrșit abia după întoarcerea sa din Marele Deșert.”
Ardian-Christian Kuciuk este deja un maestru al “tratamentului fabulatoriu” (pentru a prelua o sintagmă nedelciană). El are capacitatea de a crea un univers specular colosal, în care chipurile eroilor se modifică, în funcție de unghiul refracției temporale. De aceea, cele 33 de secvențe epice din Dulcea taină a nebuniei se pot reuni și respinge, ca într-un joc al ocheanului, făcînd și desfăcînd combinații multiple, ce-și găsesc însă, indiferent de unghiul pe care-l formează logica și chiar unitatea ansamblului epic originar. Chair dacă în Un trib glorios și muribund - carte ce poate aspira la statutul de capodoperă – eruditul personaj Iscălitor Întîi inventează o limbă esperanto a prezentului și una disperanto a viitorului, “declarînd că fusese ales să salveze memoria orașului” și “fiind mîndru de limba pe care numai el putea s-o citească”.
Adevărul este că lectura cărților lui Ardian-Christian Kuciuk, seducătoare în esență, nu este întotdeauna (sau, mai bine zis niciodată) comodă. Ea te obligă să te raportezi la acel “ordin de motivație cosmologică și astrală, în care marile secvențe, ale anotimpurilor și ale astrelor servesc drept reductori ai fabulației” - despre care vorbește Gilbert Durand (op. cit. p. 39)

Acest tip de literatură, inițiatică și poesesivă, ar putea fi modelul fabulatoriu al secolului XXI. Oricum, “comedia umană” a veacului în care pășim nu va putea fi înfățișată (mai ales după utopiile negative ale predecesorului său temporal) în afara valorilor de expresie alegorică.