Un continent al consoanelor (sau Frânturi din soarta literaturii interzise)

„Rana ta este uşor de tămăduit cât este proaspătă, 
dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat 
şi au nevoie de multă osteneală, fier, de brici şi de focul 
ce le însoţeşte pentru vindecare. 
Multe se fac cu vremea de nevindecat, 
dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.
Filocalia

O lungă experienţă de viaţă interioară şi exterioară m-a învăţat cum că tot ce nu se spune doare, şi tot ce nu se scrie nu poate fi uitat.
I. D. Sîrbu

Sărăcie şi nemurire


Istoria secolului XX a dovedit nu o dată că balcanicii au avut o viziune destul de stranie asupra libertăţii individuale și/sau colective. Spaţiu locuit de mai multe individualităţi, decât de cetăţeni, parcă, având un cult indiscutabil al lucrurilor scrise şi al scrisului ca mijloc de supravieţuire, de eliberare fie şi iluzorie, de faimă, răzbunare şi înveşnicire, dar şi cu o autentică patimă a scrisului, Balcanii au dus o viaţă socială şi mintală fărâmiţată, ce reflecta propria stare etnică, lingvistică şi geopolitică.
Poziţia lui Homo Balcanicus faţă de binomul sărăcie-bogăţie (materială) dezvăluie constant gândirea sa despre existenţă, lume de aici (acum), lume de dincolo (viitor apropiat, îndepărtat, apoi), deci este una dintre principalele descifrări accesibile ale stării Credinţei. De aici şi perceperea mai insolită a libertăţii şi a memoriei ca dimensiune a divinului. Rareori libertatea a fost înţeleasă ca opţiunea lucidă de a nu reduce cu nimic libertatea altuia şi, mai ales, de a nu extinde cu nimic lipsa de libertate a celuilalt. Cel mai des, libertatea era un vis ce împlinea cu orice preţ toate visurile (indiferent de natura acestora), plenar şi mai ales foarte rapid, vindecând la nivel invizibil toate frustrările acumulate de-a lungul existenţei. Este un soi de bipersonalizare sau auto-xenofobie.

De asemenea, relaţia balcanicilor cu propria Memorie a decurs sub semnul love-hate, ştiindu-se că distrugerea memoriei îndepărtează şi înstrăinează sufletul de har-dar-misiune, izolându-l în neant, înainte de a-l „pregăti” pentru iad, pe când curăţirea ei grăbită şi artificială, pe principii doctrinare, distruge memoria.
Cultura scrisă, în primul rând literatura, supusă aceleiaşi sete de libertate şi asumare-alungare a memoriei, a luat drept model şi duşman istoria şi a ajuns să plămădească în texte o geamănă a utopiei impuse de canoanele realismului socialist, deşi partea interzisă a ei, aflându-se în suferinţă, privea lucrurile mai clar. Se pare că râvna la o elementară libertate de expresie, condamnarea deschisă sau tacită a tiraniei, combaterea uniformizării fiinţei umane şi idilizarea societăţilor democratice n-au fost suficiente ca literatura să se desprindă de politică.
Istoric vorbind, Europa reală mereu a încercat şi încearcă să se apropie, să acopere şi să se identifice cu Europa textuală (aceasta fiind un fel de „traducere” în litere a celei geologice). Dar, de-a lungul secolului XX, datorită evoluţiei geopolitice, relaţia Europei cu Balcanii s-a desfăşurat sub zodia unui conflict nedeclarat: Europa a insistat să impună un model cultural pătruns şi dirijat de legi economice, iar Balcanii – să menţină și/sau să impună un model economic dirijat de idealismul, dar şi de romantismul culturii sale, înrădăcinată în arhaic şi într-un sistem de semne pe care restul continentului îl părăsise treptat încă din primul deceniu al veacului. În acelaşi timp, amândouă spaţiile continentului visau „în rate” la ceea ce-i lipsea fiecăreia: un echilibru care doar temporar a existat în Europa.

Un bogat folclor al detenţiei


Nu-mi trebuie alt nimic cât o fărâmă de viaţă fără groază”, scria un cronicar român muntean din 1700. În Balcani, istoria şi omul au fost mereu în război. Spiritul balcanic s-a simţit mereu provocat şi s-a afirmat înlăuntrul istoriei, dar niciodată nu s-a regăsit precum visa, deoarece aproape niciodată istoria n-a fost privită ca fiind limitată, finită, justiţiară. Indiferent de etnie şi de zestre culturală, balcanicul s-a străduit mereu să iasă din istorie, să redevină liber ca în epoca primordială, dar zbătându-se, simultan, să rămână înăuntru. Mişcarea aceasta dublă a fost sprijinită şi de îndurarea aproape genetică a balcanicilor, oricât de aspra le-a fost soarta – şi aceasta este o dimensiune a Credinţei lor. Poate de aceea, de câte ori a ieşit din istorie, el a fost izgonit, sau a ieşit din uşa nepotrivită.
El cunoaşte ca puţin alţii detenţia, constrângerile, fatalitatea şi neputinţa şi probabil din acest motiv visează şi se sacrifică sau este sacrificat în numele unei libertăţi care nu se găseşte, poate, decât în texte.
În altă ordine de idei, şi creaţia literară ce poate fi considerată interzisă a avut mai multe „paliere”, printre care putem enumera:
· Literatura interzisă (şi) tacit permisă
· Literatura interzisă ce trebuia și/sau era distrusă înainte de a avea o reprezentare accesibilă elitelor sau maselor largi (prin autocenzură etc.)
· Literatura interzisă creată imediat după extinderea libertăţii de expresie (nu doar ca sete de parvenitism şi refabricare a identităţii scriitoriceşti, ci şi ca putinţă a autorului de a-şi înţelege trecutul mai bine, după o acumulare de „materie primă” ce nu putea deveni operă în momentul acumulării).
Prima dintre ele era controlată indirect de putere, ca, la o posibilă schimbare a societăţii, apariţia ei publică să întărească, tot indirect, convingerea că puterea de altădată nu doar era, ci şi merita să dăinuie.

Occident – Balcani sau Imago umanum est


Mentalitatea balcanică aflată în toiul Războiului Rece, era străbătută de mai multe variante ale Europei:
·  Una care ne-a părăsit sub bolşevism din neputinţă;
· Una care ne-a părăsit din neglijenţă, fără a accepta să-şi deranjeze confortul;
· Una care se luptă în taină pentru viitorul nostru de oameni oropsiţi;
· Una care ne-a trimis în iad pentru a scăpa de iad, aidoma acelui muritor ce acceptă să i se taie un membru pentru a-şi salva capul;
· Una care nu se va reintegra vreodată tocmai datorită prejudecăţilor şi dispreţului ascuns (sau evident) al celui norocos;
· Una care se va întoarce într-o zi, elegant pocăită, dar vizibil devitalizată, în căutarea sufletului risipit prin nepăsări şi bunăstare...
În jurnalul său – interzis înainte de a fi prezentat spre publicare – I. D. Sîrbu[1] mărturisea: „Încep să mă conving că Occidentul a contribuit masiv la căderea Constantinopolului. Timp de peste 200 de ani, de la prima aşa-zisă Cruciadă, atacurile lui n-au încetat. S-a bucurat când – în sfârşit – Cetatea Cetăţilor a căzut în mâna turcilor şi nu a veneţienilor sau genovezilor, rivali şi concurenţi. Tot aşa s-ar fi bucurat dacă Viena ar fi fost cucerită după acel lung asediu… Europa de răsărit a fost totdeauna părăsită şi trădată de Occident în momentele ei cele mai tragice. Nu pot acum să nu fac o legătură între anul 271, când Aurelian şi-a retras trupele din Dacia (lăsându-ne, pentru 1.000 de ani, în stăpânirea barbarilor) şi Comisiile aliate de control, engleze şi americane, care, după Yalta, ne-au părăsit cu totul, lăsându-ne să ne descurcăm singuri. S-a propus debarcarea aliaţilor în Balcani: de ce a fost preferată Normandia, când, de fapt, aici se hotăra soarta războiului şi soarta politică a lumii de după război?!”[2].
După căderea Zidului Berlinului, dincolo de activităţile imagologiei pozitiviste – care anihilează memoria şi puterea ei de catharsis şi, implicit, o cunoaştere şi recunoaştere autentice – imaginea Occidentului în Balcani nu s-a îmbunătăţit mult. La întrebarea „Ce vă deranjează mai mult în Occident?”, gânditorul Marian Popa[3] răspunde: „Neplăcerea de a descoperi că numeroase tare cu care mi se împuia capul în anii 50 şi considerate drept rudimentară propagandă antioccidentală pusă la cale de sovietici şi în genere de marxist-leninişti sunt reale. Simetria între blocuri înseamnă alternative, dar şi alternanţă, ca la curentul electric specific, adică identităţi opuse, aparţinând aceluiaşi corp sau flux. (…) Concret, cenzura, care funcţionează mai abitir decât s-ar crede, sacul cu bani fiind decisiv. Faptul că totul este reductibil la bani, realitate criticată viguros deja de Karl Marx. Valorificarea socială de încurajare a unui soi de parazitism, care pune în primul plan subsidiaritatea şi intermedierea, şi astfel face miliardari din proprietari de imobile şi agenţi imobiliari sau de producători de ambalaje (…) şi celebrităţi din nişte simple paiaţe care se exhibă pe ecranele televizoarelor. Societatea actualmente bazată, ca să reiau impecabilele precizări ale lui Sorin Comoroşan, pe industria culturală, pe industria faimei şi pe aceea a divertismentului. Industria fun, care plasează în postură de milionari cântăreţi pop, manechine şi fotbalişti, dar nedreptăţeşte pe cercetătorii ştiinţifici care stau în laboratoare de dimineaţa până seara, trăiesc din stipendii şi abia au cu ce-şi plăti chiria. (…) Faptul că se vorbeşte toată ziua de Charta Drepturilor Omului, se pune mai presus de orice demnitatea omului, dar nu şi viaţa omului. (…) Faptul că înainte, în România un secretar judeţean al partidului unic sau un director de uzină falsifica date în bilanţuri, pentru a prezenta Centrului o imagine pozitivă, iar în Vest se falsifică bilanţurile unor firme uriaşe, pentru a le conferi o imagine prosperă, înainte de a le duce la ruină. (…) Cu prima minciună totul s-a relativizat, încrederea şi deci viitorul. (…) Una peste alta, jalnic este pragmatismul vestic fundamentat pe bani, simetrizat istoric pragmatismului fundamentalismelor bazate pe vreo doctrină oarecare. În baza lui, este jalnică teoretizarea pagubelor colaterale, care sunt totdeauna centrale pentru cei păgubiţi. În plan imediat, pragmatismul aduce foloase maxime practicanţilor. În perspectivă, pe măsura dezvoltării globalizării, consecinţele vor fi pustiitoare, pentru că prin relativismul pragmatic se vor crea abisuri între conducătorii pervertiţi la judecata celor două măsuri, indivizii de rând şi colectivităţile anonimizate, reduse la caracteristici şi parametri convenţionali, care vor parveni la fatalism[4].
Se vede clar că mărul acestei îndelungate discordii a fost starea materială şi neputinţa, sau nedorinţa de a accepta care este viaţa adevărată a omului, ce înseamnă a trăi, a muri, a mânca, a lăsa în pace, a transforma starea de pace într-una mai productivă decât cea de conflicte perpetuate la nesfârşit. Putem afirma că şi acum, după atâta istorie scrisă sau nu, metaforizată sau descifrată cu ajutorul Metaforei, ne ţine separaţi nu cantitatea, ci calitatea suferinţei. Dar şi viceversa este la fel de adevărat: cantitatea prost înţeleasă şi inacceptabilă a unei suferinţe împiedică o comunicare firească între sub-spaţiile Europei. Riscul: Ne-am mutat în plin ceremonial, prin şedinţe, defilări, primiri şi plecări. Orice ceremonial evoluează spre modă şi nu spre artă sau religie. Din cauza asta el scoate literele din literat, conceptele din drept şi filosofie, principiile din morală şi ideologie, transformându-le în alai, chermeză, vitrină[5].

Mort în viaţă, viu în moarte


În epoca noastră, istoria trece deseori graniţele beletristicii, datorită surplusului de informaţii – cele mai multe inutile – care menţin haosul şi relativizează judecăţile de valoare. Pe când literatura artistică prinde şi stăpâneşte elemente esenţiale ale istoriei adevărate, atingând deseori profeticul. Aceasta graţie puterii Metaforei care, aidoma unei chei flexibile, cu puteri magice, poate descuia orice uşă. În astfel de condiţii, autorul unei literaturi autentice, harice, dar mai ales operele sale, reprezintă un pericol real pentru susţinătorii structurilor dictatoriale. Între cenzurarea informaţiei şi distrugerea autorului, în Balcani, de obicei au fost alese ambele căi. Autorul era izolat de restul lumii. Ridicarea dreptului de a publica te anihila din punct de vedere civic şi îţi oferea ca singură soluţie (eliberare) vânzarea sufletului. Se poate afirma că, de-a lungul unei jumătăţi de veac, între 1945 şi 1990, Balcanii nu erau populaţi în întregime, conştiinţele lucide şi independente, împreună cu „purtătorii” lor, fiind interzise, scoase din realitatea imediată.
Blaise Pascal a formulat, cu mult timp în urmă, un adevăr de o forţă imensă: „În timp se despre adevăr se poate discuta – forţa nu poate fi discutată. Şi cum adevărul nu poate fi transformat în putere, puterea se poate transforma în adevăr”. Deducem uşor că schimbările sociale de tipul căderii comunismului n-au reprezentat transformări ale adevărurilor în forţă, ci slăbire a forţei celor ce reuşiseră să transformă puterea în adevăr.
Societatea sub comunism este plastic descrisă de câteva voci anonime, pe care I. D. Sîrbu le aude într-un parc la Craiova: „Societatea cea nouă a înghiţit indivizii şi toate vechile instituţii; statul a înghiţit apoi societatea civilă; partidul a înghiţit statul; conducerea superioară a înghiţit partidul, iar Şeful Suprem a băgat în buzunarul său de la spate întreaga conducere superioară (Comitet Central, Comitet permanent, Consiliul de Stat etc.…) Acum a început războiul tuturor contra unuia singur. Duhul lui Stalin veghează peste tot. Iar el a spus: dacă partidul intră în conflict cu poporul, trebuie sacrificat… poporul[6].
În condiţiile domniei realismului socialist, literatura începe ca „un procedeu care ne permite să povestim lucruri agreabile pentru şefii noştri, sub o formă care le este, cât de cât accesibilă”, precum afirma „Le nouvelle Moscou”, iar spre sfârşitul anilor '80. Orice deviere te putea costa libertatea şi chiar viaţa (nu numai cea civică). „Orice creator este separat şi autonom, exterior şi interior lumii sociale, afirmă Jenö Farkas în eseul Legitima apărare a scriitorului[7]. Singularitatea subiectului şi ireductibila originalitate a eului (vezi Norbert Elias) sunt supuse controlului lumii exterioare. Între cele două există un echilibru care guvernează habitus-ul social. În această ordine logică, individului îi vine greu să se elibereze de formele habitus-ului său social, el neavând realmente de ales. În ţările noastre, în cea de-a doua parte a secolului XX, comanda de comportament individual venea 'de sus'. Dirijată de un centru ideologic, întreaga societate ar fi trebuit să fie uniformă. Această uniformizare, realizată cu preţul multor victime, excludea orice manifestare a individului. Aşadar, actul viguros al individului s-a transformat lent într-o luptă dusă sub egida cenzurii. În numele acestei cenzuri, un scriitor sau altul a fost trecut sub tăcere, aneantizat sau interzis, conform deciziei ideologilor de Partid. Cu toate acestea, cenzura politică – constrânsă să dovedească existenţa unei culturi vii şi înfloritoare în 'patria socialistă' – îi oferise, în mod paradoxal, scriitorului o aşa-zisă libertate. Scriitorul putea chiar să braveze cenzura până la un anumit punct, deoarece aceasta avea, la rândul ei, nevoie de operele indivizilor pentru a alimenta maşinăria 'Instituţiei'. Conform documentelor şi mărturiilor mai recente, o parte a disidenţei politice şi literare a anilor 1980 a fost dirijată de serviciile secrete ale statului, cu scopul de a-i arăta Occidentului 'faţa umană' a socialismului. Unul dintre cele mai perfide jocuri ale istoriei s-a creat astfel între cenzură şi scriitor, deoarece creatorul, de bine de rău, a intrat în roţile imensului mecanism de modelaj dirijat. 'Bunele compromisuri' între 'actorii' menţionaţi au alimentat multă vreme acest 'mariaj' uluitor în ochii prietenilor noştri din Occident. Lor le-a fost greu să înţeleagă de ce unii sunt publicaţi, iar alţii nu sunt. Lor le-a venit la fel de greu să înţeleagă amploarea tirajelor din ţările socialiste, de 40.000-60.000 de exemplare pentru volumele de poezie. Explicaţia: 'ungurul este mare amator de poezie'. Iar poetul francez, englez sau german visa o Ungarie la scară universală, în care orice carte să fie tipărită în mii şi mii de exemplare”.

Scriitorii interzişi, în principal cereau să nu le fie luate sau să aibă:
·  Libertate de opinie şi exprimare
·  Libertate de întruniri pe criterii individuale (politice, literare, culturale etc.)
·  Dreptul de a scrie despre lucruri fireşti şi eterne
·  Dreptul moral de a pedepsi sau ierta călăilor
·  Bună-înţelegere între ţări, popoare, etnii
·  Hârtie de scris
·  Cerneală, maşini de scris, creioane și/sau pixuri
·  Timp pentru a scrie
·  Dreptul de a publica
·   Dreptul de a-şi asuma nivelul artistic şi structura ideatică a textelor

Literatura interzisă de atunci, în măsura în care o putem cunoaşte dincolo de (auto)mitizarea unora, conţine:
·  Cultul tradiţiilor strămoşeşti
·  Combaterea ateismului impus cu forţa
· Nostalgia tinereţilor petrecute în lumea liberă (deseori în Occident)
·  Visul de a se întoarce acolo (în Europa totală), de a evada din infern
·  Evadarea lăuntrică, prin şi în texte
·  Experienţa întâlnirii cu Dumnezeu
· Utopizarea libertăţii şi confundarea Europei textuale cu Europa reală (care nu poate funcţiona după mecanismele şi legile literaturii)
Uneori un strop de libertate în plus poate fi egal cu toată libertatea, căci este singura libertate posibilă în condiţii date. Dar câtă libertate visaseră aceşti autori – şi mai ales ce fel de libertate? Căci o libertate neînţeleasă de restul societăţii, greu sau imposibil de asimilat, din nefericire tulbură concepţiile şi îngrădeşte libertatea cetăţenilor respectivi. Valeriu Gafencu[8], Sfântul Închisorilor româneşti, spusese înainte de a-şi da duhul: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”. Doar astfel poate mort în viaţă – viu în moarte se transformă, cel puţin la nivel metaforic, în viu în viaţă – mort în neviaţă.
Existenţa literaturii interzise rămâne o dovadă că Europa nu era întreagă, pentru că nu era completă nici libertatea visată în cea mai înaltă literatură a ei. De aceea viziunea literaturii interzise asupra trecutului era idilizată, asupra prezentului – întunecată, iar asupra viitorului – utopică. Autorul ei suferă şi vede fiinţele şi evenimentele mai corect decât confraţii realismului socialist, dar nu îi poate impune societăţii o viaţă mai bună. Pe undeva, luptându-se cu acelaşi adversar, el ajunge să semene cu el în multe, inclusiv în structura limbajului.
Dar „Condiţiile prin care s-a încercat distrugerea disidenţilor balcanici, fie şi ale celor în devenire, au fost de o sălbăticie fără precedent. Sprijinul de afară a fost nesemnificativ. Cei care vroiau să-i sprijine, n-avea cum, erau izolaţi în propria lor încercare. Sau înţelegeau doar teoretic situaţia. Şi cum poate fi sprijinit un om care stă de ani de zile spânzurat?! Disidenţii balcanici au înfruntat torturile şi închisoarea la fel ca şi cum ar fi fost nişte criminali în serie. Să nu uităm că majoritatea lor covârşitoare a fost aruncată în iad datorită confraţilor turnători. Istoria literaturii încă nu ne poate oferi suficient de multe informaţii care să ne ajute să descoperim aportul inflexibilităţii ideologice şi a invidiei personale, sprijinită de ideologie, la distrugerea unor opere și/sau scriitori… Faţă de soarta autorilor interzişi, „clarviziunea” diabolică a lucrat temeinic şi nu fără succes. Fiind închişi parcă la infinit, poporul avea să-i perceapă ca pe nişte trădători, pe urmă: împărţiţi în eroi şi turnători ai securităţii, întruchipări ale rezistenţei şi ale vânzării de suflet. Astfel, dimensiunile lor aveau să depăşească limitele omeneşti în amândouă direcţiile opuse şi, la eventuala lor eliberare, oamenii aveau să se aştepte la apariţia unor supraoameni şi a unor javre. Şi realitatea avea să decepţioneze, căci la disidenţi doar suferinţa fusese imensă, nu neapărat şi darurile artistice. Iar majoritatea celor crescuţi în ateism, uneori fără voia lor, nu pot concepe că suferinţele mari nu creează zei şi nemernici, ci confirmă sau infirmă identităţi. Departe de străluciri exterioare şi de tot ceea ce e excesiv de material. Sau invers. Şi poate la un pas mai aproape de înţelepciune sau de negarea ei în numele egocentrismului”[9].

Literatura exilului şi exilul literaturii


Conflictele grupurilor şi a clanurilor pare a fi emblematică pentru comunitatea scriitoricească balcanică de la începuturi, poate datorită temperamentului, originalităţii ca om, nu mereu şi ca autor, dar şi datorită patimii înveşnicirii prin scris. Dar iată un lucru mai puţin ştiut: „Cancerul nu este decât lupta fără scrupule a unor celule de a ajunge nemuritoare. Ce sublimă şi totodată sinistră definiţie!? Şi Dominique Stehelin continuă: pentru a-şi dobândi autonomia, adică imortalitatea, cu alte cuvinte. Mai departe: se poate ajunge la celule ce se hrănesc şi cresc din sine, fără să aibă nevoie de celulele din jur: mai mult, o asemenea celulă autocrină(?) se poate înmulţi singură şi fără limite. Avem în laboratoarele noastre – spune Stehelin – o mulţime de tumori care o duc excelent, se înmulţesc şi cresc, deşi au fost extrase din organisme care au murit de foarte mulţi ani[10]. Este cert că literatura este un dar şi un act individual, dar circulaţia normală a mesajului ei necesită mereu sprijinul comunităţii artistice...
Unii autori balcanici au izbutit – prin diferite căi şi împrejurări – să ajungă în Occident sau dincolo de Ocean. Ei au fost liberi să scrie, deseori şi să publice, dar impactul operelor lor n-a fost pe măsura aşteptărilor. Cu timpul, separaţiile lăsate acasă, au înviat şi chiar s-au ramificat şi în exil, literatura lor rămânând să fie citită şi cunoscută la valoarea ei reală abia după căderea Zidului Berlinului, deşi „Unele cărţi şi publicaţii (ale autorilor balcanici din exil – n. n.) sunt scenarizate şi filtrate de serviciile secrete ale unor state vestice, finanţându-li-se apariţia, dirijarea producându-se uneori chiar fără ştiinţa exilaţilor[11]. Ca şi detenţia clasică, exilul s-a supus unor legi restrictive asemănătoare, poate pentru că şi cei închişi, şi cei exilaţi lipseau în patrie. Cu timpul, realitatea a reconfirmat expresia potrivit căreia „Propaganda comunistă a minţit enorm în ceea ce priveşte socialismul, dar se pare că n-a minţit aproape deloc în ceea ce priveşte capitalismul”.
Războiul Rece dintre cele două blocuri militare a impus un singur mod de descifrare a realităţii, ceea ce a restricţionat şi deformat viziunea literaturii. În cadrul blocurilor, afirmă Marian Popa, „genurile şi mai ales speciile literare valorificate au fost diferite. În Blocul vestic, un succes deosebit a avut militantismul antisovietic prin romane criminalistice, de aventuri şi spionaj, filme şi comicsuri. (…) Războiul dintre blocuri n-a început după al doilea război mondial, ci după primul, care a dus la naşterea Uniunii Sovietice, a Germaniei naziste şi Italiei fasciste, aflate în luptă cu blocul condus de Statele Unite. (…) Dar au existat şi diferenţe, determinate de starea economică şi materială a celor două blocuri şi chiar de seriozitatea cu care s-a tratat adversarul. În blocul sovietic, adversarul occidental a fost minimalizat prin reducţii la pamflet şi la subiecte puerile, Blocul occidental a luat în serios războiul rece, conferind adversarilor, fie ei şi vincibili, dimensiuni gigantice şi extraordinare rafinamente combative. Blocul sovietic a valorificat în primul rând literatura, relativ artele vizuale, şi vag filmul în sens pur propagandistic. În celălalt bloc, superioritatea tehnică s-a manifestat decisiv…[12].
Literatura interzisă a deschis ochi şi a iluminat conştiinţe, dar n-a putut schimba cursul istoriei care a impus şi produs un amestec straniu între socialism şi capitalism pentru care literatura a rămas la fel de marginală ca în cele mai inflexibile spaţii ale fiecărui sistem în parte. Politicul a dominat şi uneori devastat atenţia publică. Redau câteva fragmente din discursul rostit de către marele scriitor şi disident rus Alexandr Soljeniţîn la primirea Premiului Nobel pentru literatură: „Blestemată e ţara a cărei literatură stă sub ameninţarea politicii! Căci nu mai e vorba într-un asemenea caz doar de o violare a dreptului de liberă exprimare, ci de înăbuşirea inimii unei naţiuni, de distrugerea memoriei sale. Naţiunea va înceta astfel să mai aplece urechea la însăşi fiinţa ei, va fi deposedată de unitatea sa spirituală şi - în ciuda unui limbaj presupus comun - cetăţenii nu vor mai fi în stare să se înţeleagă între ei... Şiruri de generaţii tăcute îmbătrânesc astfel şi mor fără a-şi fi spus o vorbă. Când scriitorii sunt condamnaţi să creeze în tăcere, pe ascuns, fără să audă vreodată ecoul cuvintelor scrise de ei, nu mai poate fi vorba de o tragedie personală, ci de martiriul unui întreg popor... Cel mai simplu act de curaj al unui om oarecare stă în refuzul minciunii... Scriitorii şi artiştii pot face şi mai mult. Ei pot învinge minciuna. În lupta împotriva acesteia, arta a câştigat şi va câştiga nesmintit, de fiecare dată pretutindeni în lume. Sunt multe lucruri cărora minciuna le poate ţine piept. Nu însă şi artei[13].
Trebuie subliniat faptul că nu toţi opozanţii regimurilor totalitare din Balcani înfruntau aceleaşi dificultăţi şi traume. Cu cât mai mult imperiul comunist se extindea spre malul Mării Adriatice, cu atât mai inumane erau condiţiile de trai şi de exprimare a gândului liber. Potrivit statisticilor, cei mai chinuiţi au fost acei puţini disidenţi autentici din Albania şi România. Voi menţiona doar cazul scriitorului albanez Kasëm Trebeshina[14], care, încă din anul 1958, i-a trimis dictatorului albanez Enver Hoxha un memoriu (o scrisoare ce se dorea deschisă). Textul scrisorii, între profeţie şi intelectualitate superioară, îi făcea cunoscut dictatorului că: “... cea mai mare distrugere se va întâmpla în lumea spirituală albaneză. Oamenii îşi vor pierde încrederea în stat şi în conducători, se vor închide în ei înşişi şi, ca să devină posibilă stăpânirea celor dintâi, se va naşte nevoia creării unui aspru stat poliţienesc. Şi nu va fi decât începutul… Atunci sărăcia va fi cumplită şi doar o teroare fără precedent vă va mai menţine la putere. Dar acel regim va fi foarte periculos şi pentru el însuşi. Răcirea şi îndepărtarea poporului va produce cutremure şi în sânul conducerii, iar aceasta se va transforma încet într-o castă închisă, lipsită de rost în realitatea istorică a secolului XX. În încheiere, va trebui ca voi să vă ucideţi unii pe alţii şi poporul să se înece în sânge”.

Est-Ethica. Ce a adus libertatea – ce a lăsat detenţia?


I. D. Sîrbu insista să se discute la un spaţiu cât mai amplu despre “suma riscurilor asumate de textul, ca literatură, şi textul ca parte integrantă din conştiinţa spirituală a poporului care ne-a împrumutat limba şi în numele căreia scriem şi publicăm. Fiindcă al ora asta, a lui a fi sau a nu fi (...) Adevărul şi Libertatea nu mai sunt concepte în sine: ci dureri vii ce aşteaptă înspăimântate în întuneric, fie o moarte intempestivă, fie o vindecare lungă, dificilă sau dureroasă[15].
Patria mă poate obliga să mor pentru ea; nu poate să mă forţeze să mint, spunea Montesquieu, fără a şti că de-a lungul secolului XX, în Balcani, pe unii dintre scriitori societatea avea să-i omoare dacă nu minţeau şi chiar să-i omoare dacă nu minţeau într-un fel anume şi nu cum ar fi vrut ei.



[1] Ion Desideriu Sîrbu (n. 28 iunie 1919, în Petrila, judeţul Hunedoara, d. 17 septembrie 1989 la Craiova) romancier, eseist, filozof, profesor de filozofie român, autor al volumelor La o piatră de hotar (1967), Frunze care ard (1968), Arca bunei speranţe (1970), Întoarcerea tatălui risipitor (1972), Şoarecele B. şi alte povestiri, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Adio, Europa!, Lupul şi catedrala, roman distopic etc.
[2] Sîrbu, I. D., Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, op. cit., pp. 105-106.
[3] Marian Popa (n. 15 septembrie 1938 la Bucureşti) istoric şi critic literar român, stabilit în Germania. În 1966 va absolvi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, fiind reţinut ca asistent al Catedrei de literatură universală şi comparată a aceleiaşi facultăţi. În 1971 devine doctor în filologie. Între 1973-1974 beneficiază de o bursă Humboldt în R.F. Germania (Stuttgart), iar între anii 1983-1987 este lector de limba şi literatura română la Universitatea din Köln. La expirarea contractului, se decide să rămână în Germania federală, deşi autorităţile îi refuză statutul de azilant politic. În România, Marian Popa s-a făcut cunoscut mai ales prin publicarea unui Dicţionar de literatură română contemporană (1971), urmat în 1977 de o nouă ediţie (mult extinsă). Se remarcă după 1989 prin publicarea unei ample Istoria literaturii române de azi pe mâine, două volume cuprinzând peste 2500 de pagini.
[4] Popa, Marian în dialog cu Maius Tupan, Avocatul diavolului, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti 2003, pp. 221-224.
[5] Sîrbu, I. D., Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Vol. II, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1993.
[6] Sîrbu, I. D., Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, op. cit., p. 301
[7] Vezi Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” Neptun, septembrie 2002, pp. 54-55.
[8] Unul dintre tinerii care au murit în închisorile regimului comunist, numit de Nicolae Steinhardt "Sfântul închisorilor". S-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, judeţul Bălţi, în Basarabia - d. 18 februarie 1952 la închisoarea Târgu Ocna.
[9] Vezi Kuciuk, Ardian-Christian, Vremea locţiitorilor, Humanitas, Bucureşti 2003.
[10] Sîrbu, I. D., Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, op. cit., pp. 68-69.
[11] Popa, Marian în dialog cu Maius Tupan, Avocatul diavolului, op. cit., p. 161.
[12] Popa, Marian în dialog cu Maius Tupan, Avocatul diavolului, op. cit., p. 149-150.
[13] Pentru mai multe, vezi www.nobelprize.org
[14] Kasëm Trebeshina / Se citeşte: Kasem Trebeşina / (n. 1926) Prozator, dramaturg şi poet albanez, 13 ani petrecuţi în închisorile comuniste, autor al volumelor: Artan şi Mine sau ultimele umbre ale munţilor, Anotimpul anotimpurilor, Legenda celei ce a plecat, Timpul acum, locul aici, Cezar porneşte spre război, Calea Golgotei, Lirice şi satirice, Mekami, Istoria celor ce nu mai sunt, Vise şi umbre, Umbra veacurilor etc.
[15] Sîrbu, I. D., Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, op. cit., pp. 34 şi 35.