Un cod, sau revanşa sângelui (Fan Stilian Noli)

Prof.dr. ARDIAN KYCYKU


Moise la munte


Se suie-n muntele pustiu
Marele mag, cel veșnic viu
Să stea de vorbă cu Dumnezeu
                De Palestina

Prea vlăguit ajunge sus
Tremură tare, juri că e dus
Și Iahve dintre nori rostește
                Parcă cu fulgere lovește:




„Tu, strănepoții, bătrâni veți fi
Pe pământ sfânt nu veți păși
Sclavi – fii de sclavi, nu meritați
                Nu vreți voi libertate!”

Ziua lui Moise – fără o rază
Suflet-zdrobit, îngenunchează
Lacrimi în ochi, inimă grea
                Cerșește milă.

„De ce atâta m-ai surghiunit?
M-ai lovit, Doamne, și m-ai strivit?
Patru decenii, tu mi-ai hrănit
                Visul fierbinte, ce-azi a murit?”

Fan Stilian Noli


Jalnic ard de viu, înfășurat în manta-mi
Mihai Eminescu



I. Șocantă fantezie a sângelui. A sângelui care nu mai reprezintă doar un lichid, ci mai degrabă o concentrare codificată a destinului fiecăruia, a limbilor pe care le va cunoaşte sau le va vorbi în timpul vieţii, a ritmului prin care se va „tocmi” cu ţările unde va locui, cu străini şi conaţionali, plecați din patrie sau rămași – sângele ca un destin devenit lichid doar pentru a-şi păstra taina existenţei. Născut la Ibric Tepe din zona Anatoliei, crescut în Salonic, format în drumurile care legau Europa cu Orientul, decedat la Boston ca Arhiepiscop al albanezilor din America, Fan Stilian Noli[1], mai mult decât un scriitor, traducător, publicist, preot, orator etc. este întruchiparea unui spaţiu spiritual greu de cuprins, încât uneori pare u sacrilegiu să încerci să-i desluşeşti biografia, sau să-i evidenţiezi valorile. În inculţii oratori şi în gălăgioşii intelectuali fără operă din zilele noastre, viaţa şi opera lui Noli trezesc acea admiraţie postulatorie amestecată cu invidia din interiorul speciei şi sunt abil folosite pentru a-i ţine sub control mediatic pe toţi ceilalţi.  E greu să accepţi cum într-o singură viaţă de om, fie el şi albanez din exil, se pot întâmpla atât de multe lucruri, cum într-un singur om se pot concentra atât de multe daruri, cum un singur individ poate trăi simultan frânturi diferite, uneori opuse, ale vieţii acestei lumi, mişcându-se fără dileme şi traume vizibile între păgân şi preot dăruti ortodoxiei, între poet angajat şi istoric de mare clasă, între eseist şi traducător, istoric. Ai impresia că sub învelişul numit Fan Stilian Noli, în diferite perioade ale existenţei, se nasc şi încep să convieţuiască în taină, frăţeşte, cel puţin cinci reprezentanţi ai continentelor. Ei vorbesc mai mult de cinci limbi materne, doar că una singură este materna maternelor, ca să zic aşa: albaneza. Ca şi în cazul lui De Rada, albaneza lui Noli este adusă din ţara de baştină cu secole înainte de naşterea lui, păstrată şi şlefuită de comunitatea albanezilor din Anatolia. Când Noli se desprinde din locul său de naştere, Imperiul Otoman întra în agonie şi tot ce avusese el mai nereuşit sau negativ creştea exponenţial. Ajuns la Salonic, mic de statură, expresiv, dar chibzuit la vorbă, Noli n-avea şanse să-i dovedească cuiva genialitatea şi probabil nici nu intenţiona asta. Dar nici să moară prematur nu intenţiona. De aceea începe să spele vase prin restaurante, să vândă ziare, să lucreze ca hamal în port, paznic, chelner… În scurt timp, se mută la Istanbul, apoi în Egipt, în Alexandria – fericit tărâm de negoţ şi cultură, centrul universului kavafian – apoi trece prin America, Germania şi Albania. Ezoteric vorbind, călătoria aceasta, care seamănă cu o amănunţită scanare, pare a creiona harta soartei lui Noli. În aceste popasuri, lipsit de o patrie clară, pentru a-şi păstra limba maternă, învaţă la perfecţie greaca şi engleza. Le învaţă cu voinţa, concentrarea şi devotamentul disperat al oamenilor condamnaţi la închisoare, deoarece călătoriile în absenţa Patriei nu sunt decât mişcări exterioare într-o închisoare lăuntrică. Și totuși, nu e de mirare cum Noli învață la perfecție limbile străine, ci cum duce la desăvârșire, într-o modalitate ce poate fi numită drept profeție lingvistică, albaneza.
Atâta spaţiu geografic diferit de deşertul anatolian, atâta lux ipnotizant de peisaje, de fizionomii, de întâmplări neaşteptate, umilitoare, nefericite sau înălţătoare, supravieţuirea sufletească şi setea de a nu se pierde în ele, de a nu se lăsa absorbit de un spaţiu străin şi de a păstra compoziţia sângelui îl îndreaptă spre scris. Dar Noli nu este scriitorul prin excelenţă. El nu scrie ca să supravieţuiască şi nici ca să se împlinească. El scrie doar pentru a-şi îmblânzi soarta, de a ţine sub control călătoria şi de a dobândi în timp o imagine a Patriei din care a plecat, dar în care încă n-a ajuns. Când intră pentru prima oară în Albania, în paradisul pierdut al strămoşilor şi în visul niciodată atins al lor, cel închis în lume se simte întru totul eliberat, dar este destul de lucid, ca să-şi dea seama că Albania lui este alta. Ea este o ţară ţesută în timpul fără timp, dar cu Dumnezeu, al călătoriei, al exilului, plămădită încet şi dureros în şi de amintirile părinţilor, ale celorlalţi pribegi – o Albanie idilica, luminoasă, fără necazuri, fără mediocri, menită să producă doar fericire, un fel de pământ al făgăduinţei. Astfel Noii se trezeşte într-o ţară sfâșiată – cu centrul şi câmpia în agonie, înecată în patriarhalism şi ignoranţă, cu nordul în Epos, cu sudul dominat de zodia exilului, deschis spre Grecia şi Americ – experimentând acea disperare extremă, în care te hotărăşti să speri la o schimbare, la o minune numai fiindcă nu poţi trăi fără o speranţă, fără a visa la un miracol. Nici măcar arhitectura caselor şi a societăţii nu-l lămuresc dacă a ajuns într-adevăr în Albania povestită de strămoşi, sau într-o puşcărie unde deţinuţii visează să evadeze şi să ajungă în Albania celor exilaţi. Şi în timp ce contemporanul său dandy şi savant, Konica, îngrozit de ciocnirea celor două Albanii, pleacă de unde venise, Noii rămâne. Până la un moment dat, probabil nici el nu ştie exact dacă rămâne crezând cu adevărat că poate repara ceva, sau nu poate pleca, încremenit de neputinţa de a crede că aşa ceva este real. De fapt, până când va părăsi definitiv Albania reală, plecând în Statele Unite ca un fost preşedinte democrat care eşuase în faţa legăturilor prea puternice ale otomanilor rămaşi în urma prăbuşirii Imperiului (legături prea vulgare şi misterioase pentru ochii visători ai unui idealist), Noli n-a reuşit să vadă, sau n-a acceptat să creadă în ce ţară se află. „Mare poet în politică şi mare politician în poezie”, cum a fost portretizat după pierderea puterii, dar suficient de poet şi de politician ca să nu trezească milă, Noii se întoarce şi se dedică doar lui Dumnezeu şi Literaturii, răstignit şi aici, dar nu fără scăpare.

II. Dincolo de graniţele oficiale şi sufleteşti ale Albaniei, lumea se schimbase. Întors în America, singur şi înfăşurat în sutana de preot – își ținuse prima slujbă la Biserica Dintr-o Zi, numită și Albaneză, din București, în anul 1911 – omul și scriitorul din el se zbat să nu se stingă în urma eșecului în politică. Paradoxal: visul poetului se dorise împlinit prin și în politică, pe când visul politicianului înfrânt, dominat acum de rana propriului orgoliu, dar de poet, se împlinește prin și în poezie. Redefinind metafora din care se hrănise și marele grec şi diplomat Seferis – care trăise o vreme la Korça –; râvnind la desăvârșirea rtmurilor lui Baudelaire; cu zbuciumul şi sinceritatea lui Rimbaud; cu înțelepciunea unui Kavafis; nostalgic precum Esenin şi Pasternak; satiric și neiertător ca Maiakovski, Noli își construiește un cuib poetic inconfundabil, dar la fel de intraductibil. Pe de altă parte, cultura excepțională, orgoliul și zvâcnirea geniului îl ajutau să nu preia nici măcar instnctiv ceva din poezia unui Poradeci, de pildă, a lui Naim, a lui Fishta, sau a lui Migjeni. Poezia lui Noli este o sângeroasă spovedanie, în scris, în fața lui Dumnezeu. Cititorul este doar invitat să asculte, nu și să trăiască spovedania. Ea va fi tipărită sub titlul de „Album” și păstrează și astăzi esența de chin și leac, primite și înghițite de autor într-o insomnie atotvăzătoare. Vers după vers, simți cum Cuvântul se întruchipează și în cuvinte, alungă zgomotele, intră în ființa păcătosului și îi rescrie spovedania în rime, până când toate imaginile sunt înlocuite de muzică, de o simfonie ce aminteşte de înverşunata luptă a lui Beethoven cu surzenia lumii. Noli pare a fi primul scriitor european care transpune şi actualizează în versuri întâmplări şi pilde biblice, fără a atinge limita sacră prin banalizare. Într-un fel aparte, poezia-spovedanie este una „strigătoare la cer”. Ea preia copia păcatului desăvârşit, o descifrează, și-o asumă, pedepsește și nu cere răsplată. Sinceritatea poetului face din mărturisire un act de iertare, dar nu arificială și nici pusă la punct de om. De la Moise la Simon din Chirene; de la lepădarea lui Petru la lisus răstignit; trecând prin turmele care urlă osanale la eliberarea lui Baraba – mărturisirea lui Noli ajunge în antichitatea grecească, intră în Maratonistul care-și dă duhul după vestirea triumfului. Suflu poetic răsărind între o agonie cumva dorită și așteptarea unui tânăr neprihănit, călătorind prin toate mentalităţile lumii, de la evrei la greci, poezia-spovedanie a lui Noli își capătă o natură ritualistică, purificatoare, fiind în acelaşi timp și în aceeași măsură cântec şi descântec. Scrisă în cea mai profundă limbă albaneză – precum descântecele – intraductibilă, poezia lui Noli dă dovadă că autorul născut departe de patrie, într-una din Albaniile textuale ale exilului, a fost ales ca puțin alții să acceseze și să folosească structuri lingvistice și metaforice rare. După ce a fost iertat și și-a potolit rănile și himerele, sub aceeași insomnie, aduce în limba albaneză capodopere și autori de talie universală. Celebrul postulat potrivit căreia „Traducerea este ca femeia: or frumoasă şi infidelă, or urâtă şi fidelă”, la Noii ar fi avut forma: „Destul de frumoasă, ca să nu fie fidelă şi destul de fidelă, ca să nu uimească prin frumuseţe”. Acum două decenii, necunoscând suficient de bine nicio limbă străină, ca să pot oferi date certe despre bogăția limbii albaneze, am recurs – fără a ocoli un surâns autoironic – la un soi de zonă interdisciplinară, ghidată de numerologie. Am aflat că limba sanscrită, considerată și „Limba Zeilor” are 50 de sunete (litere), care, împărţite la 7 – numărul magic prin care s-a creat Universul – dă tot 7 plus Unu – Creatorul, deci sanscrita poate exprima toate cele 7 planuri (straturi) ale gândirii şi percepției universului. Limba ebraică are 22 de sunete (litere) și poate exprima 3 planuri, numărul 3 fiind sfânt (Sfânta Treime), iar albaneza are 36 de litere, care, împărţite la 7 dau 5 planuri, plus Creatorul. Ajungeam atunci la concluzia că o limbă poate reda în traducere un procent mare din sensurile unei alte limbi cu cât mai multe planuri de exprimare poate străbate și aduce în și prin cuvinte. Mai târziu, înfruntând poezii eminesciene, lasgushiane și altele care, concentrând neostentativ universalitate indiscutabilă, se traduceau aproape singure din albaneză în română și invers, n-am mai avut nevoie să apelez la interdisciplinaritate. Lucrurile sunt certe: datorită profunzimii limbii albaneze esențiale (la care au avut acces și Naim, și Poradeci, și De Rada, și Fishta, și Kuteli și din ce în ce mai puțini alții, fiind aproape cu toți în exil, sau ajutați hotărâtor de exil), dar și harului său personal, Fan Noii reuşeşte ca unii dintre cei mai mari Poeţi ai lumii să grăiască în albaneză, ca şi cum ar fi fost născuţi în și din această limbă.  De pildă, „To be or not to be” rostit de Hamlet şi-a găsit o corespondenţă mai mult decât fericită în albaneza lui Noli: „Të rrosh a të mos rrosh”, în care verbul „Të rrosh” înseamnă în acelaşi timp ”a fi”, „a exista”, „a trăi”, „a nu mori”, „a locui”, „a supravieţui”, „a rezista”, fiind folosit și ka urare (Rrofsh!). Dacă printr-o altă limbă-supraveghetoare s-ar putea face o evaluare a calității traducerilor, cred că Noii nu și-ar găsi ușor vreun concurent în domeniu. Hamlet, Makbeth, lulius Caesar, Don Quijote de la Mancha, Dușmanul Poporului, Corbul lui Edgar Allan Poe și multe altele au apărut în albaneză și pot fi retraduse(!) „Nevermore”, straniul refren al corbului lui Poe, prin „Kurrë më” în albaneză, cvasi onomatopeic, îţi aduce aminte de strigătul tenebru şi fatidic al păsărilor din baladele Eposului. Sau versul „Plânge, salcie neagră, plânge”, din cântecul Ofeliei, prin „Qaj shelk, o shelk i zi” ajută să vizualizezi, grație sunetelor, plângerea ramurilor elegante, în forma părului feminin, curgând toate împreună – lacrima, părul, ramurile – spre uitarea iertătoare şi împăcarea sufletului. Sau incomparabila recreare a „Rubaiatelor” lui Omar Khaiam – vestit matematician, gânditor şi „eretic”, veşnic îndrăgostit şi extaziat de femeie şi vin. Rubaiatele călătoresc din secolul al XI-lea spre cel de al XX-lea, din persană îndrăgită de Naim şi engleză lui Fitzgerald, și sunt recreate în albaneză. Atât de reușite și apropiate sufletului sunt rubaiatele în albaneză, încât, citindu-le de două ori, te trezeşti că ştii pe dinafară cel puţin o sută de versuri.
Trebuie spus răspicat că niciuna din operele traduse de Noli nu vine întâmplător, sau de dragul artei, în limba albaneză. Fiecare dintre ele are legături profunde cu starea societăţii albane­ze a vremii, începând cu neconsolata singurătate și nebunia lui Hamlet, cu mizeria şi setea descreierată de putere a makbeth-ilor, cu reprezentanții creierilor spălați atacând Duşmanul Po­porului, continuând cu grosolăniile și paranoia unora dintre boieri albanezi care se credeau vizionari, salvatori de neam și glie, dar nu știau nici măcar un sfert al limbii materne; cu visătorul Don Quijote – un alter-ego al tradăcătorului – şi culminând cu veșnica durere a balcanicului rămas ostatic între gârbovirea trupului şi încăpăţânata tinerețe a sufletului, tremurând insomniac de apropierea morţii şi de jocurile sângelui fantast, stare imortalizată în versurile lui Khaiam.
Dar enigma aceasta numită Fan Noii nu se încheie aici. El aduce în albaneză şi Sfintele Scripturi, Moliftele, Psalmii lui David, precum şi Sfânta Liturghie. În afară de asta, Noli este şi întemeietorul Bisericii Autocefale Albaneze, introducând pentru întâia oară liturghisirea în limba albaneză.

III. În „Autobiografia” sa Fan Stilian Noii povesteşte cum în copilărie era prea zvăpăiat, ca să poată deveni un bun credincios. Din cauza aceasta părinţii îl băgau într-un sac, legau sacul şi îl ţineau aşa pe tot parcursul slujbelor. Văd un simbol clar în acest detaliu al vieţii sale. La fel ca părinţii săi a acţionat şi viaţa, lăsându-l neîmpăcat şi prea singur, neconsolat în călătoriile și poeziile-spovedanii, frământându-se înlăuntrul sacului deseori numit lume, până când eşecurile, dezamăgirile, pierderea definitivă a unui visat și fost-pământ făgăduit, neputinţa reîntoar­cerii (unde anume?!) îl răcesc faţă de cele lumeşti şi devine preot. Cu tot zbuciumul și neprevăzutul, viața lui Noli, în taina ei nepătrunsă a fost una călugărească. El renunţă la tot ce are, în primul rând la viaţa care îl rănise, dar și îl trezise, și prin renunţare nu devine fericit, ci conştient de suferinţa umană. Suferise ca un rob al Domnului, acum va suferi ca un preot al Lui. Trecând prin multe suferinţe, primește darul și devine capabil să-i călăuzească şi pe ceilalţi oameni, să-i ţină în picioare, să-i hrănească sufleteşte cel puțin cu Cuvântul. Drumul său spre sutană este drumul spre mântuire, schimbarea sacului copilărie. De acum încolo, nu el va fi închis în sac, ci vremelnicia. Drumul său reprezintă moartea unui credincios oarecare și naşterea unui slujitor, ceva gen „regele a murit, trăiască Regele!”
Când avea 53 de ani, a urmat cursurile Conservatorului din Boston, secţia Compoziţie, mai târziu compunând un oratoriu şi câteva piese religioase. Din opera sa extrem de vastă fac parte „Istoria lui Scanderbeg” – o surprinzătoare școală de imagologie, oratorie şi stilistică; nenumărate eseuri și intervenții politice, de o ironie ieşită din comun; piesele de teatru „Trezirea” şi „Izraeliţi şi filisteni”, precum şi scurte eseuri numite „Introducte”, prin care prezenta operele traduse. În acest corpus fac parte eseurile dedicate lui Tolstoi, Ibsen, Cervantes, precum şi monografia „Beethoven şi Revoluţia Franceză”, care s-a bucurat de un real succes european, fiind elogiată şi de Romain Rolland, de muzicologi cunoscuţi, de artişti şi savanţi.
Cu puțin înainte de a se stinge, Noli a pornit spre Al­bania revoluționară, sperând ca noul regim îndeplinise măcar câteva dintre idealurile sale din tinerețe. Dar și-a dat seama că este prea bătrân și împlinit, ca să poată trăi sub comunism, precum şi prea înţelept, ca să ajungă tras în baionetă[2]! A ajuns pe malul italic al mării Adriatice, cam în zona unde generații întregi de arbăreși plângeau pierderea patriei nevăzute, și a stat câtva timp în dilemă. El nu avea nevoie de o patrie clasică; el putea muri oriunde. S-a întors din nou în America, ştiind că trupul poate fi îngropat unde o fi, când sufletul a ajuns unde se simte mai bine.
Am avut ocazia să aud vocea lui timp de câteva minute, în una dintre foarte puţinele înregistrări existente, gândindu-mă ca oratoria a fost singura parte nescrisă a sufletului său. Avea o voce destul de omenească comparativ cu imaginile măreţe pe care ţi le trezeşte prin opera scrisă. Vocea unui singur om în care a trăit lumea însăşi, un om cu mult mai mult suflet decât trup şi identitate. Și am simțit că insomnia lui își avea porțile deschise pentru iubitorii poeziei, gândindu-mă în acelaşi timp că puțin alții înțeleseseră mai bine sensul frazei pe care o scrisese cu aproape șapte decenii în urmă și anume: „Dumnezeu n-are îngeri în plus”.




[1] Se citește Fan Stilián Nóli.
[2] S-a făcut mult zgomot pe seama pertinentei observaţii a lui Fân Noii în limba engleză, cum că „Democraţia (...) se face numai cu baionetele lui Enver Hoxha”. Vreme de jumătate de veac, între democrație și se face a stat un (...). După aceea, în locul reticenței unii au pus un „nu” hotărât.