Realismul magic din Balcani (Mitrush Kuteli)

Prof.dr. ARDIAN KYCYKU


Rugăciune


Eu, Mitrush, poetul albanez
O voi ruga pe mama mea
Din cornul lunii – o sfoară, cum visez
Să-mi dea, ca să mă prind de ea.

Ținut de lună și de sfoară:
„Ce fericire!”, am să cânt
Va fi pentru întâia oară
Peste infern, trăind în vânt.

Mitrush Kuteli


Dar tragerea a ce şi a câte gloanţe putea readuce înapoi ceasurile şi anii infernali, pe care alţi uriaşi ai literelor albaneze le înfruntaseră prin închisori?! Iar dintre toţi, Mitrush Kuteli (pseudonimul lui Dhimitër Pasko[1]), născut la Pogradec la 13 septembrie 1907, fiul unui renumit negustor şi cămătar – din care probabil a moştenit un ascuţit simţ al răspunderii şi un real talent în finanţe – ne-a lăsat moştenire o operă literară ce poate fi considerată precursoarea realismului magic. După ce o parcurgi, nu poţi ocoli impresia că mulţi prozatori vor pieri în mila sau nemila memoriei, iar Kuteli nu doar va rămâne, ci şi va primi din potenţiala nemurire a celorlalţi. Temperament cumpănit, inteligenţă superioară şi cu structura spirituală a unui bard rătăcit printre morminte, Kuteli a avut poate cea mai cruntă soartă de care se putea feri un scriitor balcanic. După ce a absolvit liceul român de la Salonic, a venit în România şi s-a înscris la Academia de Ştiinţe Economice şi Politice. Rezultatele excepţionale l-au ajutat să ajungă director la Banca Agricolă a României. S-a înapoiat în Albania în anul 1942, după o lungă perioadă de suspensie, trăită într-una din acele dileme care schimbă şi nu rar frâng destine: rămân sau plec?
A plecat.

Mai întâi a fost angajat la Banca Naţională a Albaniei, de unde câţiva scriitorași, dar corifei ai noii epoci, implicaţi în campania de exterminare a confraţilor, l-au dat afară, ca să-l trimită direct la mocirla din Maliq - una din grotele iadului comunist. Sălbăticia acelei grote m-a trimis mereu cu gândul la casele celor care trecuseră prin închisori. Casa natală a lui Mitrush Kuteli se găseşte şi astăzi în vechea mahala a oraşului Pogradec, între Biserică, Izvoare şi străduţa care ducea spre fostul turn al lui Lasgush Poradeci. M-am jucat deseori în casa aceea, de când eram foarte mic, înainte de a şti cine fusese Unchiul prietenului meu din copilărie Gj. Sh. Toată lumea nu vorbea decât despre regretatul Unchi. Umbra Unchiului asupra urmaşilor era de-a dreptul omniprezentă şi atât de copleşitoare, încât uneori bănuiam că ei, nepoţi, nepoate, verişori, fraţi şi surori, se sfătuiau în ascuns cu Unchiul. În acea perioadă i-am citit primele nuvele, scrise şi publicate în România anilor '30. M-au speriat. Prima reacţie a fost o teamă necunoscută. M-am gândit să-i atenţionez pe urmaşii lui Kuteli să nu-l mai pomenească atâta, deoarece aveau să trezească suspiciunea securiştilor şi, Doamne fereşte, puteau ajunge persecutaţi, dacă nu chiar pedepsiţi pe motiv că, în acea casă bătrânească se vorbeşte mai mult despre Unchiul, decât despre Conducătorul nostru legendar. Pomenindu-l şi citându-l pe Unchiul mai des decât pe Legendar, riscau să fie condamnaţi pentru sprijinirea cultului individului!
Am continuat să citesc, iar, după exilarea la Tirana, în anul 1976, când aveam şapte ani şi în drum spre capitală mi-a venit să-mi tai venele şi să-mi potolesc setea groaznică cu propriul sânge, prozele lui Kuteli au fost pentru mine ”liturghiile” care m-au ajutat să nu-mi ies din minţi. Cu cincisprezece ani mai târziu, ajuns la Bucureşti, devorat de un alt gen de sete, nu m-am mai gândit să apelez la vene, căci aveam la mine un volum cu nuvelele sale. Impactul a fost din nou puternic. Ajutat de o insomnie, pe care o consideram atât de personală, încât aş fi brevetat-o şi despre care voi vorbi mai târziu, am colindat Bucureştiul, trecând printre şi peste măştile sale nouăzeciste, trăind întru timp și memorie în Bucureştii interbelici. Cum să nu te apuci de scris într-un astfel de spaţiu?! Kuteli chiar aici începuse să scrie. În timp ce Poradeci se curăţa întru Memorie, învingându-şi Dorul prin poezie pură, Kuteli a ales şi a fost ales de proză. De Dor. Mărturiseşte singur de ce şi cum începuse. Încremenise. De dorul limbii albaneze. Un dor terifiant, crede el, o groază de nespus, cumplită lovitură (de graţie?!) dată unui economist oarecum străin literelor. Îşi dă seama că alunecă, piere. O pieire nu doar a limbii materne, ci şi o deformare în străfunduri a imaginilor scumpe din copilărie, a părinţilor, bunicilor, iubirilor idilice. Şi nu doar atât, ci mai ales o pierdere a esenţei umane, ispita de a face un pact cu însuşi neantul. A început mai întâi să-şi învie bunicii, poveştile cu haiduci, legendele, vitejiile celor simpli şi buni; a continuat cu învierea nopţilor albaneze, cu pribegiile nesfârşite ale oamenilor, cu stafiile şi morţile şi vedeniile, până când realizează că a scris o întreagă istorie spirituală a Albaniei. O cronică a Albaniei eterne – cum o numeşte inspirat Kadare – în care viziunea personală a pătruns chiar şi în cele mai întunecate colţuri, de obicei ocolite de istoriile oficiale, şi care, în modestia ei nemuritoare, i-a absorbit identitatea. Desigur: opera lui este mai mult decât atât. Ai impresia că nu un cronicar îţi povesteşte, ci întâmplările însele. A fost, se pare, ca o lovitură de trăznet pentru cronicar, o trezire după miezul nopţii, înspăimântat, convins că gata, atâta dor, atâta chin şi fericire au spulberat patria reală, au distrus-o, ea nu mai există în realitate, iar tu, dacă vrei să mai ai nume şi viaţă, trebuie s-o recreezi pe hârtie. Astfel a fost reconstruită perpetuum Albania, limba ei esențială, peisajele, parfumurile, de Mitrush Kuteli, exilat la Bucureşti, în spaţiul unde „făceam munca robului şi mâncam pâinea Domnului”[2].
Umbra Unchiului de altădată nu mai era apăsătoare pentru mine, dar umbrele casei în care se născuse – da. Erau ciudate casele care avuseseră pe cineva la închisoare. Semănau cumva cu sărmanele mame cărora le mor pruncii. Chiar şi miresmele, zgomotele, viteza şi culoarea cuvintelor sunt neobişnuite. Am aflat mai târziu că tatăl lui Kuteli fusese executat de fascişti, iar prima lor casă fusese arsă din temelii. Scriitorul murise la Tirana, într-o casă ce poate fi considerată un soi de celulă copiată după cizma spaniolă, aflată la doi paşi de liceul „Partizani”. Trecusem timp de patru ani de zile, în fiecare dimineaţă, pe marginea casei sale, ştiind că el plecase din această lume cu doi ani înainte ca eu să mă nasc. A trebuit să apară volumul „Cu Mitrush” al lui Petraq Kolevica[3], ca să mai aflu prin ce chinuri trecuse liturghierul copilăriei mele. Fusese arestat pentru că nu era de acord cu parificarea lek-ului albanez (extrem de puternic în acea vreme) cu dinarul iugoslav. Prin cafenelele din Tirana mai circulau ipoteze stranii, cu ajutorul cărora adevăraţii iubitori de literatură se străduiau deopotrivă să-şi îmblânzească remuşcările personale (că nu putuseră face nimic), dar şi să dezvăluie indirect dimensiunea de boală a invidiei corifeilor realismului socialist. Spuneau că unii încercaseră să-l distrugă pe Kuteli pentru a-i fura stilul! Nu m-a întristat atâta nicio altă ieşire a imaginaţiei. Orice comentariu era de prisos, ca să nu zic profanatoriu. Kolevica redă în volumul său mărturii ale deţinuţilor de la mocirla din Maliq, unde uriaşul prozei albaneze a fost încarcerat într-un coteţ de porci. Alții spun că a mai fost și îngropat de viu și dezgropat după o noapte. Condiţiile de trai şi de supravieţuire depăşesc literatura. Trebuia să fii om, ca să suporţi. De aceea înţelepţii albanezi, în spiritul misticii lui Naim[4], spuneau că (Soarta) a lovit lemnul, l-a ars / a lovit piatra, a sfărâmat-o / a lovit omul, s-a frânt (Soarta, nu omul). Trecut de prima tinereţe, tată a patru copii mici, într-una din orele de disperare (sau de profundă umanitate) Mitrush Kuteli şi-a tăiat venele în lagăr, dar ei nu-ţi dădeau voie nici să te sinucizi. Te păzeau, ca să nu poţi trăi, dar nici să mori nu puteai. A scris atunci câteva poezii sfâşietoare. De ziua eliberării, în timp ce se suia într-un camion, gardianul care-l chinuise îl prinde de guler şi-i mârâie la ureche:
- Băi, jigodie, dacă ştiam c-ai fost aşa de deştept, cu nu ştiu câte şcoli şi cărţi, te rezolvam eu!
Nu ştiuse.
Până în anul 1967 (4 mai), când şi-a dat duhul, Kuteli a tradus în albaneză numeroase capodopere ale literaturii mondiale şi a înfruntat tăcerea ucigătoare cu care era înconjurat. Printre puţinii prieteni care-l mai vizitau, apare şi o româncă, Marilis, balerină de mare talent, rămasă în Albania după căsătorie şi care fusese distrusă de către colegele sale la Teatrul de Operă şi Balet din Tirana. Kolevica mărturiseşte că frumoasa Marilis i-a adus lui Kuteli un buchet de nuferi albi, i le-a aranjat delicat pe pieptul neînsufleţit, în loc de lumânarea care era interzisă, şi a spus: „El era biserica mea. Acum biserica mea a fost dărâmată”.
Kolevica crede că moartea lui Kuteli n-a fost întru totul naturală. Judecând după câteva fraze rostite de scriitor în timpul unei plimbări, te poţi gândi şi la o sinucidere. Redau câteva fragmente din testamentul lui Kuteli, publicat la trei decenii după moartea sa. Moartea este o mare odihnă, o detaşare de dureri, spune. Într-adevăr, este şi o despărţire de fericiri, dar, când omul este foarte bolnav, plictisit, moartea este o salvare: de durerile fizice şi sufleteşti deopotrivă. Tu ştii câte astfel de dureri am avut în ultima vreme. (…) Capul mi-e confuz. Am pornit să-ţi scriu altceva, să-ţi repet ultimele mele rugăminţi. Iartă-mă, căci ţi le-am spus de atâtea ori. Ţi-am otrăvit viaţa, pentru că şi mie mi-au otrăvit-o alţii. Şi n-am fost în stare să-mi păstrez otrava doar pentru mine însumi, cum ar fi fost firesc. Aceasta să fie ultima otravă, pe care ţi-o dau. Noi ne-am unit, am trăit şi am făcut copii în ani grei: închisoare, urbanizare, hotel. Dar pe atunci eram sănătos şi le-am depăşit pe toate. Acum însă, tu ştii… Ştii cum sunt zilele şi nopţile mele. Bolile şi supărările m-au ros pe dinăuntru, m-au mâncat, eu văd acum în moarte o salvare. N-o vreau, dar nici n-o pot îndepărta. Văd doar cum mi se apropie. Îmi pare rău că-mi voi părăsi copiii mici, poate în mare sărăcie, fără să-i pot ajuta. Pensia mea nu va ajunge. N-am ‘ani de muncă’. Normal, 22 de ani în străinătate. Şi în străinătate am muncit pe rupte, dar acei ani de muncă nu contează pentru pensia de aici. Soarta mea proastă, soarta proastă a copiilor noştri. Poate, după moartea mea, când pasiunile şi ura vor fi trecut, statul vă va ajuta de dragul muncii mele de o viaţă, în ziaristică şi literatură, încă din fragedă tinereţe, şi mai ales în domeniul economiei. O parte din scrierile mele în albaneză şi română sunt acolo, la Biblioteca Naţională (…) Nu mi-am ales drumul confortului personal, soluţia ‘mut şi cu lingura plină’. Am muncit mult, am iubit mult, am greşit mult. Acum viaţa s-a dus şi nu se mai întoarce înapoi, nu se mai poate repara (…) Mă va cunoaşte şi mă va înţelege oare cineva măcar după moarte? Nu ştiu. Îmi doream să fiu înţeles nu pentru onoruri şi glorie, ci pentru ca micuţii noştri copii - cărora le las moştenire munca şi visurile mele - să nu sufere de foame cât timp sunt mici, să-şi poată urma studiile şi să-şi găsească drumul în viaţă. Sunt sigur că, dacă munca şi străduinţele mele din trecut ar fi fost apreciate, copiii n-ar fi suferit (…) Copiilor să le porunceşti să-și iubească ţara şi limba noastră până la suferinţă. Să nu le alunece inima împotriva Albaniei nici chiar atunci când vor suferi fără nicio vină. Patria este patrie chiar când te ucide. Aici s-au născut, aici să trăiască, fie şi cu durere. (…) Literatura ca profesie, în ţara noastră, deocamdată este o cale a suferinţelor, pâinea ei este amară. Zic amară pentru acela care nu ştie să fie ticălos şi ipocrit. Tărâmul literaturii este năpădit de şerpi. Te omoară prietenii, deoarece le faci umbră. Iar când nu-i umbreşti, înseamnă că nu eşti capabil de literatură…”[5].
Ceilalţi prieteni – cei care-ţi respectă umbra şi care te înţeleg înainte de moarte, dar nu pot face nimic mai mult – au încăput, din fericire, în singurul autocar rablagit al Biroului de Înmormântări al vremii. Cimitirul se afla la câţiva kilometri de Tirana, la capătul unui drum greu de parcurs chiar şi de capre. Ca şi în realitate, era mai uşor să ajungi la cimitir, decât să te întorci de acolo, cu atât mai puţin pe jos.
Îngroparea realistului magic Mitrush Kuteli s-a încheiat repede, poate şi pământul abia aştepta să-l odihnească. Iar când oamenii îndureraţi abia începuseră să atingă piatra funerară a lui Kuteli, îi zgudui o voce groasă şi scârbită. Şoferul autocarului dixit:
- Băi, grăbiţi-vă, că m-aşteaptă altă-mormântare acu!

Note

[1] Se citesc: Mitrúş Kutélii şi Dhimítăr Pásco.
[2] File din viaţa lui Theofil Kostori, din Ago Jakup şi alte povestiri, Tirana 1943.
[3] Arhitect, poet, traducător, prozator şi eseist albanez, născut la Korça în anul 1934, autor a numeroase volume originale de poezie, proză și memorialistică; prieten apropiat și confident al câtorva personalităţi ale culturii albaneze. Volumul său Cu Mitruş a apărut la Editura Toena din Tirana în 1997.
[4] Mai multe poeme ale lui Naim Frashëri – considerat de câţiva critici literari iranieni drept ultimul mare clasic al literaturii persane – sunt concepute după mistica şi filosofia bektaşiilor, reprezentanţii acestei foarte interesante ramuri a Islamismului. Începând din anul 1926, Sediul Mondial al lor a fost mutat din Turcia în Albania.
[5] MM, revistë mikste (revistă mixtă), nr. 1, Priştina, iulie 1995, p. 190-193.
* Acest eseu este cuprins și în cartea ”Outism și Insomnie”, Ardian Kycyku, Editura Librarium Haemus, București, 2014. Poezia ”Lutje” (Rugăciune) se găsește și în antologia ”Un alfabet al poeziei albaneze”, Ardian-Christian Kuciuk, Editura Privirea, București, 2003.