Penele jefuiesc Zborul (Lasgush Poradeci)

Prof.dr. ARDIAN KYCYKU

Moartea Nositului*


Înfocat vă spun… înfocat
În piept un mormânt mi-am săpat
Speranță să-i dau și să-i iau

Prin lacul meu îndurerat
Înot ca lotusul curat
Dar sufletul mi-e-nsângerat

Căci puii vin cu foame mare
Şi iubitor le dau mâncare
Într-o oribilă iubire

Şi-ncep, ah, sânul să mi-l sap
Deschid, ah, sânu-n lung și-n lat
Şi-mi satur puii; mor împăcat

Atunci cu valuri și necaz
De dorul meu, iubitul lac
de parcă-i mare, dă talaz

El dă talaz ca un muribund
Spintecă apa sfâșiind
Până la sân, până la fund

Când sufletul mi-a petrecut
Îmi spuse: vezi cât e de adânc
Ah, sânul meu ce te-a născut!

Înfocat vă spun… înfocat…

Lasgush Poradeci


În luna mai 1980, cu câteva zile după sărbătorile clasei muncitoare şi a martirilor neamului, Liga Scriitorilor şi Artiştilor din Albania, s-a hotărât să-l serbeze pe cel mai mort dintre vii şi cel mai viu dintre morţi, pe Lasgush Poradeci (pseudonimul literar al lui Llazar Gusho[1]). Adunare a tot soiul de împătimiţi ai scrisului şi ai nemuririi mereu infidele, Liga se obişnuise deja cu sărbătorirea artiştilor trecuţi în nefiinţă - pe unii îi trecuse chiar ea însăşi, cu brio sau cu cătuşele în mâini - şi nu trebuia să ai mai mult de 11 ani, cât aveam eu pe atunci, ca să-ţi dai seama că sărbătorirea scriitorilor morţi degaja o bucurie involuntară în sufletele celor rămaşi în viaţă.

Discuţiile scriitorilor prezenţi în sală, râsetele, ciocnirea paharelor lor, chiar şi fumul de ţigară, se armonizau perfect cu această străveche bucurie a omului, iar când Lasgush Poradeci a apărut în pragul uşii, îmbrăcat în negru, cu părul orbitor de alb şi cu acel ten de culoarea cerii, cred că toată lumea şi-a dat seama că moartea niciunui alt scriitor albanez nu fusese aşteptată cu atâta pasiune. Fusese aşteptată ca o mare iubire. De câteva ori, zeloşii neplătiţi ai Ligii scriseseră necroloage care s-au învechit ceva mai încet decât scrierile lor originale. De câteva ori, aproape fără să vrea, chiar şi prietenilor săi relativ apropiaţi, văzând cu câtă naturaleţe îşi purta crucea, neînţelegând cum reuşeşte o astfel de fiinţă să nu crape de presiunea statului şi mai ales a nenumăraţilor rataţi, le venea să spere că Poradeci e mort, e mai bine să fie mort, precum credea o mare parte a cititorilor. Iar unora le era teamă ca bătrânul să nu fie cumva mai longeviv decât însuşi comunismul şi să facă praf muntele de cărţi care se zbăteau să argumenteze contrariul. Precum poezia, care îi tulbură pe oamenii care n-au mai iubit de mult sau care n-au iubit niciodată, şi acest tulburător Iubit al Poeziei, mai exact: prezenţa lui ca mort sau nemort, îi chinuia profund pe ceilalţi scriitori, care, lăsând iubirea la o parte, porniseră să schimbe lumea, să-I găsească un înlocuitor lui Dumnezeu, să cureţe aerul de îngeri şi heruvimi.
Şi duşi au fost. Pe lângă dorinţa lor uriaşă ca el să fie cât mai repede mort, Poradeci a înfruntat într-o tăcere suverană şi pe cea mai dementă acuzaţie adusă vreodată vreunui poet: aceea că a rămas închis în turnul de fildeş şi e orb faţă de uriaşele transformări ale ţării. O spusese şi el că toată lumea îi cerea să bată toba, dar, din nefericire, el n-avea nicio şansă să reuşească, deoarece nu ştia să cânte decât la pian. Nu e greu de descoperit astăzi că acel “blestemat” turn de fildeş l-a făcut imun faţă de o viaţă obişnuită, plafonată, l-a răstignit între realitate şi poezie, l-a ajutat să se cureţe, cum spunea, întru memorie, şi să moară tocmai când toată lumea, admiratori şi duşmani, îşi pierduseră speranţele că el se va duce.
Mă reîntorc în sala anului 1980, când Liga sărbătorea 80 de ani de la încă-ne-moartea lui Poradeci, pentru a spune, fără cinism, că îl băgaseră în mijlocul unor somităţi ale realismului socialist, ca pe un vultur între ciori - n-au lipsit nici pozele siropoase, toate întitulate “În sânul tovarăşilor”, deci tocmai unde lipsea inima! - şi l-au ridicat în cer, nereuşind totuşi să-l ridice până unde ajunsese deja. Ţin minte că a fost lăudat îndeosebi pentru că ştiuse - nu ca nimeni altul, cum ar fi şi adevărul - ci ca puţini alţii, să-i cânte iubirii, să scoată la iveală, maiestuos, cât de puţin iubise poporul albanez în nenorocitele epoci trecute, ca şi cum în momentul de faţă poporul era liber să iubească în neştire şi locul lui Poradeci devenise, aşadar, vacant. M-am simţit foarte mândru în acele clipe, poate datorită unui joc mirific al timpului, că uite, unul dintre bătrânii oraşului nostru, unchiul bunicii mele din partea mamei, născut de o femeie a neamului Kyçyku[2], ajunsese atât de mare! – o mândrie, pe care de obicei bătrânii o simţeau pentru noi.
Si-a ţinut o cuvântare de mulţumire foarte rafinată, un fel de cine mă poate vrea mort decât cei lipsiţi de viaţă?!, a fost aplaudat frenetic, lung, fiecare dintre somităţi schiţând câte o expresie de duioşie, un fel de ce să-i faci, e bătrân deja, e totuşi de admirat faptul că nu s-a senilizat complet
Am observat că, după încheierea cuvântărilor, după golirea paharelor, Poradeci nu s-a împiedicat nicăieri, nu s-a lovit nici de vreun perete, nici de vreun scriitor sau critic sau chelner, n-a chemat pe nimeni cu numele altcuiva şi nu i-a dat nimănui mâna care trebuia dată altuia. Mergea sigur, elegant şi foarte chipeş, fără să se frece de niciun costum festiv, de nimic, parcă pe alte cărări, libere şi la fel de inconfundabile ca şi versurile sale. De aceea, mare mi-a fost mirarea când am aflat de la fetele lui, Kostandina şi Maria Gusho, cu vreo zece ani mai târziu, că, în acea seară care durase parcă 80 de ani, Poradeci îşi pierduse temporar vederea şi, uitându-se pe hârtie, de fapt îşi recitase cuvântarea. A fost o altă dovadă a adevărului că două lumi esenţialmente diferite, una întru iubire şi cealaltă întru întunecare, nu se întrevăd.
Nu mai are rost să ne întrebăm cum putea oare să-i vadă după aproape o jumătate de secol închis în turnul de fildeş. Lumile n-au izbutit să se vadă nici pe 12 noiembrie 1987 seara, când cei mai de vază reprezentanţi ai Ligii s-au învârtit - ca într-o horă a orbilor - în jurul coşciugului lui Poradeci, ridicând cu nişte mâini înfometate cearşaful (pergamentul?) cu care fusese acoperit trupul poetului, ca să se asigure că el nu face pe mortul, şi că nici ei nu fac pe cei vii. Ce se întâmplase? Zelul celor iviţi ca din nevăzut de a ajuta, de a anunţa starea civilă, Liga Scriitorilor şi a Artiştilor din Albania, de a comanda coşciugul, jerbele, locul gropii, săparea gropii, de a anunţa rudele împrăştiate peste tot în Balcani, prietenii fideli, toate mă convingeau că nu participam la o moarte oarecare. S-a descoperit repede că majoritatea prietenilor şi a rudelor sale muriseră cu cel puţin zece ani în urmă. De asemenea, s-a descoperit că mulţi dintre duşmanii lui de o viaţa îşi pierduseră ocazia de a se bucura de această moarte. Iar fiecare dintre cei prezenţi în casă parcă se străduia să-ţi spună că lui şi nu altcuiva îi murise cel mai mult Poradeci. De fapt, el le murise cel mai mult Iubirii şi Frumuseţii.
După ce cadavrul a fost spălat, îmbrăcat în hainele celeilate lumi şi întins în sicriu, au început să vină vizitatorii. Nu cred că altcineva în această viaţă a arătat la fel de viu ca şi mort, fără a arăta deloc a mort în timpul vieţii. Câteva dintre femeile aflate dimprejurul coşciugului păreau a fi la un pas de o criză cel puţin religioasă de nervi, să îngenuncheze, să-i sărute mâna, să-l implore: roagă-te pentru sufletele noastre, cavalere!
Într-un colţ al sufrageriei, ca o statuie de onix, sigură de locul pe care trebuia să-l ocupe printre atâta popor, stătea şi ultima iubire a lui Poradeci, învăţătoarea Ana L., o femeie drăguţă, născută la Shkodra cu vreo patruzeci de ani după poetul vieţii ei. Era singura despre care Poradeci scrisese o proză: “Vizitele domnişoarei Ana în turnul meu” - o capodoperă ce a stat timp de câţiva ani sechestrată. Se pare că a fost scrisă odată cu ultimele retuşuri date poemului Kamadeva şi conţine dorul nepământean al unei fiinţe care-şi trăise înainte de a se muta în astral adevărul cănu celelalte lumi posibile sunt restul acestei lumi, ci invers, şi că viaţa începe tocmai unde se curmă.
Lasgush Poradeci s-a născut la 27 decembrie 1899. Cunoscuse exilul din fragedă copilărie, trecând prin Manastir (Bitola de astăzi) şi prin Atena. Ca şi Naim Frashëri cu patru decenii în urmă, şi el scrisese câteva poezii în limba greacă. Învăţase să cânte la flaut, se îmbrăca şic, nu bea, nu fuma, iubea platonic, citea ca şi cum s-ar fi grăbit să mituiască veşnicia cu ore de bibliotecă, şi nu lipsea la serenadele de sub balcoanele grecoaicelor. Greaca vorbită de el avea s-o uimească în anii ’70 la Pogradec pe poeta Rita Bumi Papa, căreia îi va recita impecabil câteva sute de versuri în limba elenă, fără a ţine cont că la vârsta lui venerabilă, majoritatea poeţilor abia mai ţin minte cum îi cheamă. Se pare că în Cetatea Zeilor, înconjurat de străvechi fantome care bâlbâiau în presupusa limbă panbalcanică, Poradeci şi-a însuşit modul de a trăi conform Ataraxiei - principiul filozofic al lui Sextus Empiricus din Roma antică. Învăţase să trăiască detaşat chiar şi de propriile chinuri, himere, doruri distrugătoare, altfel sensibilitatea ieşită din comun îl putea scoate şi din minţi. Ceea ce era inacceptabil, pentru că el încă nu-şi scrisese capodoperele. Cred că foarte puţini poeţi europeni s-au rugat precum Poradeci ca să nu înnebunească decât la momentul potrivit. Or, tensiunea unor asemenea spaime, temperatura acestui pod invizibil întins între nebunie şi rugăciunea de a nu muri anonim, nu poate fi ascunsă. Reacţiile Poetului par ciudate, deoarece spiritul său s-a dezvoltat atât de rapid, încât îi va cere un tribut amar trupului: o tuberculoză osoasă. Timp de o viaţă. Cu moartea treptată a trupului şi nemurirea cuvântului în gând, Poradeci ajunge pentru prima oară în capitala lumii traco-latine, la Bucureşti. Ca şi pentru mulţi albanezi din diferite generaţii, Bucureştiul era pentru el o cetate a regăsirii, a făgăduinţei. La Bucureşti debutase Naim Frashëri, la Bucureşti se hotârâse proclamarea Independenţei Albaniei în noiembrie 1912. La Bucureşti apăruseră primele reviste de limbă albaneză, debutaseră poetul Asdren, prozatorul Mitrush Kuteli, şi chiar Poradeci. Bucureştiul va rămâne mereu pentru poet un fel de lacrimă de dor, de mărimea inimii, iar cu această inimă de rezervă, ţinută cvasi-adormită, din depărtări, el îşi va retrăi clipele cele mai frumoase ale tuturor pământurilor străine prin care trecuse. Ştie bine că intrarea în spaţiul mioritic seamănă cu intrarea într-o mare iubire, şi durerile vor fi pe măsură. Unul dintre fraţii săi, Vangjel, se află deja la Bucureşti, este ofiţer superior al armatei române. Dar care frate de sânge poate interveni lângă destinul zguduitor al celui mai mare liric albanez?! Acesta din urmă trebuie, printre multe altele, să învingă foamea. Trebuie să vândă ziare, să dea lecţii de franceză copiilor bogătaşilor, să copieze acte la Gara de Nord, să măsoare bine străzile viitoarei metropole, pentru a merita o iubire pe viaţă. Reuşeşte pentru că este ferm convins: Dumnezeu, precum Iubirea, nu-l va părăsi.
Multă vreme Poradeci va locui în Strada Vespasian nr. 21, lângă Calea Plevnei, şi va urma câteva facultăţi simultan: Facultatea de Arte Frumoase - patru ani, Dreptul - trei ani, Literele - un an, Academia de Muzică şi Artă Dramatică - şase luni, şi Medicina - şase luni. La Bucureşti va învăţa limba sanscrită, va aprofunda cunoştinţele în ebraică şi se va îndrăgosti de arta Vedelor indiene. Mai târziu, guvernul condus de Fan Stilian Noli îi acordă o bursă de studii la Universitatea din Graz. Învaţă germana cu o viteză uluitoare. Îşi alege ca teză de doctorat: “Der verkannte Eminescu und seine volkstümlich-heimatliche Ideologie” / Eminescu necunoscut şi ideologia lui populară. În anii ’80, când, izolat în Albania, orbea temporar, Poradeci va fi considerat din greşeală critic literar german, deoarece un capitol al tezei sale de doctorat - găsită de un critic român, care nu ştia nimic despre autorul ei - va fi cuprins într-o antologie intitulată “Eminescu în critica germană”. Tot din acea perioadă, versurile sale emblematice:

Bukuri tmerrisht e dashur
Llaftari tmerrisht e bukur...[3]

vor căpăta un sens pe care nu-l mai trăise.
Cu puţin înainte de moartea dictatorului, poate într-o clipă de răzvrătire faţă de toată tăcerea, intrigile, umilinţele, jignirile, răutăţile confraţilor şi ale oamenilor mărunţi în general, Poradeci mai înfăptuieşte o iubire. O iubire rară, mult bârfită, mult îndrăgită – ultima dovadă terestră că nenumărate sunt căile poeziei şi numărate zilele puterii absolute, ale invidiei, ale profanului în lume.
Iubirea creşte într-o tăcere iniţiatică. Personajele din jurul acestei iubiri nu înţeleg ce se întâmplă cu adevărat, nu pot pricepe cum un bărbat-poet şi invers, într-o vârstă atât de înaintată, la 79 de ani (albanezeşti), poate iubi, poate face dragoste. Ce cumpănă, ce fericire să-l fi întinerit atâta?!
E cu neputinţă să simţi toată splendoarea acestei iubiri fără a şti ce însemna oraşul Pogradec la sfârşitul anilor ’70. Trăiesc doar 14 mii de suflete în oraş, dar vara numărul lor se dublează. Multe cupluri proaspăt căsătorite vin să-şi petreacă pe malul lacului luna de miere. Mulţi dintre bătrânii albanezi ai mileniului viitor au fost concepuţi la Pogradec. Oraşul are un singur bulevard, foarte curat – dacă îl lingi, îl murdăreşti - de-a lungul ţărmului lacului. Ţârmul este acoperit de pietriş şi de nisip fin. Şapte munţi înşiraţi unul lângă altul, creează un fel de curcubeu cu şapte variaţiuni ale culorii albastre. Lumina cristalină a amurgurilor, mireasma salciilor arabice, susurul izvoarelor din oraş te ajută să vezi chiar aura oamenilor şi a lucrurilor. Parcă priveşti totul dublu, în acum şi în mereu. Sunt încă foarte puţine blocuri în oraş. Vilele cu un etaj sunt înconjurate de curţi cochete, iar cluburile şi restaurantele sunt pline până noaptea târziu, în cea mai plăcută aşteptare a unei mari binecuvântări. Uneori, în clipe grele, am fost nevoit să evadez înspre acei ani ai copilăriei mele şi să le spun celor dragi căîmi pare rău. Îmi părea foarte rău că unii dintre ei nu erau eu. În zori, tinerii şi bătrânii pasionaţi de pescuit, intră în lac şi scot năvoadele sau undiţele aruncate noaptea trecută. Pe pistele de dans se dansează, tinerii se iubesc platonic plimbându-se pe bulevard, miresele venite din toată ţara se deplasează încet, ca într-o vedenie mirifică, de la un capăt al oraşului la altul, copiii mănâncă îngheţată, iar lacul seamană cu un ochi uriaş care se uită, dincolo de orice realitate imediată, la vârfurile veşnic înzăpezite ale Muntelui Uscat, la luna purpurie şi la tot ce am pierdut părăsind pântecele mamei. Toamna e aici aurie, iar zăpada iernii parcă aduce un alt oraş peste oraşul celorlalte anotimpuri, un oraş de opal. Dar în oraşul de opal, viaţa e mai săracă decât poporul, şi orăşenii beau un vin lângă gura sobei, joacă table, şah, se uită în ascuns la filmele americane transmise de televiziunea macedoneană, ascultă în ascuns muzică grecească, îşi bârfesc vecinii şi rudele, în cea mai beatifică tristeţe balcanică. Oraşul se trezeşte parcă din ce în ce mai izolat în timp. Fiecare locuitor reuşeşte să intre atât de adânc în viaţa ascunsă a fiecarui alt locuitor, încât viaţa particulară pare o legendă. Cu trecerea anotimpurilor, cei veniţi să lucreze din alte zări îşi pierd lucirea aurei de prospături şi devin orăşeni stătuţi. Mai ales femeile. Enigma acestor frumuseţi chinuite se spulberă în cel mult trei luni. Curiozitatea oraşului, de câteva ori mai ingenioasă decât Securitatea Statului, izbuteşte să le afle toate intimităţile, deci lor nu le râmâne decât să-şi plece capul şi să amuţească. Altfel, îşi vor blestema ziua în care s-au născut. Câte una, mai puţin păcătoasă, sau mai talentată în ascunderea trecutului, mai rezistă un pic. Se fardează, nu-şi înşeală soţul, nu face ochi dulci nimănui. Nici Partidul n-are ce să-i facă. O ţin minte pe una dintre acestea, o femeie superbă, venită de departe, care a căzut în centrul oraşului de pe bicicletă şi s-a umplut de sânge. Deochiul oraşelor mici are o putere deosebită mai ales faţă de cei care refuză să se lase doborâţi. Toată lumea a râs de femeia însângerată. Mândră, ea s-a ridicat, s-a pieptănat, s-a suit iar pe bicicletă şi a rostit o frază care brusc deveni proverbială:
- Nu-mi pare rău de sânge - a spus - ci de faptul că mi-a fost ameninţată frumuseţea...
Multe alte femei, cred, au repetat această frază în gând, modificându-i doar puţin sensul. Nu-mi pare rău de frumuseţe, ci de faptul că viaţa mi-a fost distrusă. Plafonată. Călcată în picioare.
Cine ştie câte sensuri i-a descoperit acestei fraze frumoasa învăţătoare Ana L. venită tocmai din celălalt colţişor al ţării, măritată la Pogradec, cea de pe urmă iubire a lui Poradeci. Când Ana L. şi Poradeci s-au văzut întâia oară, el era îmbrăcat, ca de obicei, în costum negru, purta emblematica pălărie neagră, şi şlefuia una din ultimele variante ale poemului “Kamadeva”[4]. Se certa câte un pic cu angelica şi mult îndurătoarea lui soţie, Nafije Gusho, urca treptele care duceau în odaia de lucru, în vârful turnului său, şi scria. Domnişoara Ana îşi dăduse repede seama că frumuseţea acestui oraş putea fi răsplătită doar cu o viaţă conjugală deprimantă şi cu o luptă fără învinşi şi învingători împotriva Bârfei. Si aceasta, deoarece Bârfa era geamăna vieţii, nu putea muri. Domnişoara este încă frumoasă, inteligentă, are cultul poeziei pure, şi, după atâţia ani de viaţă, încă nu l-a găsit pe omul cu care se poate vorbi. Intelectualii oraşului gazdă sunt puţini, nesclipitori, ferecaţi în cochiliile lor. Chiar înainte de a ajunge aici mireasă, Ana L. a fost delicios frământată de gândul că poate îl va cunoaşte personal pe marele absent Lasgush Poradeci. Nimeni nu spune cum s-au cunoscut. Puterea Bârfei încetează şi ea, poate graţie unei legi dumnezeieşti, nescrise, care ocroteşte misterul de început al iubirilor. Dar se poate intui că a fost un fel de îndeplinire şocantă a unui vis ancestral, un fel de regăsire multiplă a două suflete îndrăgostite încă din nefiinţă. Uluit, uitând de toate, Poradeci călătoreşte în timp, coboară în vârstă, îşi alege vitalitatea tinereţii, limbajul de atunci, chiar şi potenţa. Întâlnirile celor doi se înmulţesc, lumea rămâne cu gura căscată. Cu gura care poate face ciudăţenii. În doi, cei proaspăt îndrăgostiţi împart şi împrăştie o asemenea spontaneitate şi iubire, care înlemnesc puterea oraşelor mici de a distruge iubiri. În această oază neaştaptată a drumului zilnic spre moarte, spre odihna desăvârşită, Poradeci retrăieşte cu o intensitate de invidiat, într-o zvâcnire totală a memoriei, toate marile sale iubiri. Această dulce Ana parcă găzduieşte un trofeu sau cadou miraculos trimise de matriarhat. Poradeci nu-şi mai măsoară timpul în ore, ci în Ana.
Dar ultima lui iubire n-are un deznodământ chiar fericit. Soţul Anei moare în urma unei boli incurabile, iar tânăra văduvă se simte nevoită să se întoarcă iarăşi în oraşul ei natal, la Shkodra. Se va mai întoarce din când în când în turnul lui Poradeci, dar vremurile de aur le va fi învins deja rugina ochilor ce nu se văd. Va fi prezentă şi la acea sărbătorire bizară pusă la cale de clarvăzătorii Ligii Scriitorilor şi Artiştilor din Albania în mai 1980; va sta într-un fotoliu vis a vis de Poetul orbit temporar, şi va reveni, la 12 noiembrie 1987, în casa lui din Tirana, unde pentru prima şi ultima oară, iubitul ei n-o va recunoaşte poate decât din lumea cealaltă.
Descrisă fără grabă, întru lumina olimpiană a poetului pe jumătate plecat în astral, cu o caligrafie de scrib antic, parcă în mărgele de onix, într-un carnet îngălbenit de matematică, iubirea lui Poradeci pentru Ana va fi împrumutată de o admiratoare, iar după moartea Poetului va fi declarată inexistentă, apoi pierdută. Cine ştie cât avea să coste acest manuscris în vremurile spiritualizate ce se zăreau la orizont.
Am avut norocul să citesc iubirea lui Poradeci în sufrageria casei sale din Tirana, două seri la rând, în decembrie 1988. Eram printre puţinii care puteau mărturisi existenţa caietului. Mi-am dat seama imediat că un jaf mai aparte începuse să se înfăptuiască încă din timpul iubirii lor. Ana L. copiase numeroase fragmente din caietele în care Poradeci îşi ţinuse jurnalul. Trebuia să se hrănească şi ea cu ceva autentic, deşi era ceva jefuit subtil. Dar probabil era conştientă că frânturile unor iubiri te pot ţine în viaţă, însă nu te pot înveşnici.
Vocea domnişoarei Ana L. – care a emigrat şi ea – putea fi auzită până acum câţiva ani la un program nocturn de radio care se prindea în toate colţurile globului. Dar nu transmitea decât ştiri.

Note
* Acest eseu este cuprins și în cartea ”Outism și Insomnie”, Ardian Kycyku, Editura Librarium Haemus, București, 2014. Poezia ”Vdekja e Nositit” (Moartea Nositului) se găsește și în antologia ”Un alfabet al poeziei albaneze”, Ardian-Christian Kuciuk, Editura Privirea, București, 2003. Nosit este un fel de pelican care, în cultura orașului Pogradec, este învelit în legendă.
[1] Se citesc: Lasgúş Poradéţii şi Llazár Gúşo.
[2] Vezi Frida Idrizi, prefaţa Operei Literare a lui Lasgush Poradeci, publicată de Editura Naim Frashëri, Tirana, 1990.
[3] Frumuseţe groaznic de dragă / Spaimă groaznic de frumoasă
[4] Capodoperă deocamdată intraductibilă, Kamadeva lui Poradeci are în comun cu poemul omonim al lui Eminescu doar titlul.