O piramidă a limbii de foc (Naim Frashëri)

Prof.dr. ARDIAN KYCYKU


Frumusețea


Voi muri, mă voi topi -
candelă fără ulei
praf și pulbere mă voi face
să mă calce talpa ei
mă voi odihni agale
sărutându-i talpa moale
Vino, moarte, să mă iei!

Naim Frashëri


O floare stranie în inima, deşertului.
Apocalipsa noastră cea de toate zilele.
Lumânări.

Prevestită cu mult timp în urmă de un glorificat anonim al Indiei, floarea ce avea să anunţe ultima limită a răbdării Apocalipsei, a fost deja văzută în inima deşertului Sahara.
O floare delicată, cu petalele între mov şi albastru, poate otrăvitoare, poate vindecătoare, poate neutră. Floarea ce creşte fără a cere apă sau alte îngrijiri şi care ar putea ferici ziua unei femei, în faţa străzilor ticsite de profeţi, vizionari, propovă­duitori, vindecători, ghicitori şi de nenumăraţi aleşi – pe care numai Apocalipsa îi poate împarte în autentici și escroci –; în faţa oștirilor de eroi singuratici și de fantome şi de vampiri şi de conştiinţe pervertite; în fata viţelului cu trei picioare, cu două capete, a femeii cu patru picioare, cu trei ochi, cu cinci urechi, a copilului cu două inimi, cu trei ficați; în fața pisicii cu cap de câine şi a câinelui cu cap de om, dar şi în faţa miilor de revelaţii, descoperiri, taine și descifrări șocante care cresc vânzările ziarelor, creând impresia că prețul sufletului scade, această fragedă floare nenumită pare o glumă uitată printre noi de pe vremea florilor.
Într-un mod greu explicabil, citind despre posibilităţile extraordinare ale ființelor vii de a se conserva, de a dormi timp îndelungat într-un fel de rugăciune, ca să reapară mai târziu, în epoci sau perioade mai umane, rostul acestei flori s-a legat în mine de imaginea exilului. Dez­rădăcinarea, pierderea unei vieţi, a unui spaţiu geografic, a unui spaţiu spiritual și lingvistic, a unor clișee confortabile și reconfortante chiar dacă, până atunci, le considerai ucigătoare... În această pierdere se întinde o aşteptare densă și stranie, dincolo de cuvinte și denumiri, un vaquum, o angoasă care, încetul cu încetul, te transformă într-un ochi puţin mai mult decât omenesc şi puţin mai puţin decât dumnezeiesc. O aşteptare în care trebuie să nu-ţi pierzi numele, clipele, trecutul, viitorul, rădăcinile tăiate si smulse, esența sângelui, a cernelii (dacă ești scriitor). De acum încolo, întoarcerile nu pot fi decât imaginare, sufleteşti, chinuite de neputinţa de a te întoarce şi fizic, de ruinarea lentă a memoriei: un drum anevoios între oameni, peisaje şi clipe ce se sting şi se refac după nişte legi încă necunoscute de pribeag. Lucruri cândva obişnuite sau chiar banale revin sub chipul unor şi invers, iar lumile vizibilă şi invizibilă se revalorifică într-un mod nemilos. Aceasta este, de fapt, cea mai autentică milă, o variantă în miniatură, dacă po spune așa, a mântuirii. Mori pentru lume și te naști pentru Dumnezeu, întru literatură. Totul trece prin proba de foc a luminii, prin focul suferinţei de a fi nu cel ce ai fost, eşti sau visezi să fii, ci de a deveni – în fiecare clipă – singurul ce trebuie să devii.
În clipele indescriptibile când totul învie, trăind dureros şi aproape conştient tot ce s-a petrecut cândva în pântecele mamei, sau chiar înainte, te transformi într-o chemare disperată, într-o rugăciune care te învaţă să înţelegi că uneori tocmai absurdităţile pe care I le ceri lui Dumnezeu te apropie mai mult de El. Aceasta este poate cea mai omenească rugăciune, una fără cuvinte, deasupra ecuațiilor timpului şi spaţiului, deasupra identităţii, pe culmile unde n-ai cum să nu fii anonimul anonimilor, nu ca reprezentant, ci ca extremă a nimicniciei, și unde nicio fericire obișnuită nu poate ajunge. Nu întamplător, când îmi amintesc de binecuvântatul răstimp al anonimatului infinit, ca un personaj de-al meu, cred că „Cele mai fericite momente sunt la început, când tocmai ai fost smuls dintr-o viață și încă n-ai fost sădit în alta; când nimeni nu te cunoaște și doar Dumnezeu știe cine ești”.
Într-o astfel de stare l-am redescoperit, la București, pe Naim Frashëri[1] – poetul care s-a stins în inima Imperiului Otoman, lăsând în urma-i o adevărată limbă de foc, o piramidă invizibilă şi mereu deschisă pentru toţi cei smulşi de acasă, de la părinţi şi copilării, chiar de la modalități previzibile de a-și duce traiul și a-și primi moartea. Lucrurile devin clare: cel ce pleacă, va fi obligat să se nască din nou, iar pentru unii este într-adevăr un miracol că sunt ajutați să renască cu ajutorul unor astfel de piramide.

„Sunt, deci, trei martori: Sângele, Apa şi Sufletul”.
Viaţa unui om jertfită pentru viaţa unui dor. Frumuseţea.

Apocalipsa se repetă în fiecare zi. Cu deşertul, cu focul, cu ruinele și avalanșa controverselor verbale, cu dezrădăcinări neaşteptate sau de mult visate; în fiecare zi îţi trebuie să te naşti din nou, să (te) atingi câtuşi de puţin, fie și în treacăt, (de) siguranţa Sufletului, indiferent unde o găseşti, iar lumânările – uneori simbolizând zile, alteori iubiri, alteori vârste – se sting încet sau prea rapid, dar negreșit, şi iarăşi eşti obligat cel puțin să exişti. Existența unui străin, ca destin, se subordonează întru totul limbii pe care acesta o vorbește și / sau o scrie. Limba și limbajul său, esența poetică sau pragmatică, clișeele și neologismele, calitatea și cantitatea metaforelor, darul de a se folosi de memorie și de uitare, de cuvinte și tăcere, de prezență și absență – reprezintă arderea a tot ceea ce îl fac să fie un număr și nu un nume. Cum s-a și afirmat în analele istoriei literare albaneze, viaţa lui Naim seamănă atât de mult cu viaţa unei lumânări. Născut în Albania (satul Frashër) la 1846, a plecat să studieze în celebrul liceu Zosimea din Ioanina[2], iar mai târziu s-a stabilit la Istanbul, unde a lucrat ca vameș și s-a stins de tuberculoză. Este ieșită din comun călătoria lui Naim prin câteva limbi, străvechi și noi, până când începe să trăiască în albaneză, reinventându-se odată cu limba. Căci Naim n-a scris mai întâi în albaneza maternă și paternă, ci în greacă veche, în persană (actualmente fiind considerat ultimul mare clasic al literaturii persane), și în franceză[3]. Iar când a început să scrie în albaneză, n-a scris, ci a trăit. Nu există un alt autor în cultura albaneză, despre care să se poată spune răspicat că s-a mistuit, a ars, precum o lumânare, scriind.
Naim a început să scrie în greaca veche mai multe poeme epice şi lirice; a continuat cu povești în versuri, în persană, apoi în franceză, cunoscând în original și în esenţă literaturile respective, ca să apară pe neaşteptate în albaneză, de unde nu se aștepta chiar nimeni, din centrul Imperiului care se străduia, deși cu metode inteligente și isesizabile, să uniformizeze identități etnice. A fost clipa revelatorie în care şi-a dat seama că toată viaţa sa de până atunci lucrase pentru acest big-bang lingvistic și poetic. Paradoxul destinului naimian este emblematic pentru Balcani: sânge albanez, format pe malurile mării Egee, în spiritul culturilor greacă, franceză şi orientală, locuitor și funcționar al Istanbulului, trăind într-o limbă foarte veche şi de o foarte restrânsă circulaţie. Chiar şi cei mai mulți vorbitorii ai ei trăiesc și mor fără a ști cum se scrie această limbă, cum se citeşte. Iar lui Naim, în insomnia piramidei pe care o clădește, poate ca să-și capete curaj și să nu se simtă surghiunit și închis în singurătate, i se descoperă unul dintre dramaticele adevăruri de mai târziu: exponenții geniali ai acestei limbi vor arde şi se vor stinge departe de ea, dați la străini, cum se zice, deseori distruşi de dor, cu sufletul neîmpăcat, pe drumuri și contemporani care nu le ştiu limba, la fel ca nefericiții nizami[4] recrutaţi de Imperiu. Doar că și răsplata cu neuitare va fi pe măsură. Atunci singur în centrul insomniei, înconjurat de surzenia neştiinţei şi a gălăgiei politice, Naim arde întru cărțile scrise în acea limbă moartă de vie și începe publicarea volumelor sale, ştiind că numai dorul de o minune pierdută poate determina o oarecare refacere a acelei minuni. Naim a pornit să readucă în viaţă un dor și să facă din dor respirația salvatoare a limbii în care scrie. Principala sa carte, sau manifestul poetic și ideatic, „Florile verii”, vede lumina tiparului la București(!), în 1890, cu sprijinul coloniei albaneze de aici. Naim își încheie călătoria cu „Istoria lui Scanderberg”, în versuri.

U ngrit fati i Shqipërisë
Si i vdekuri nga varri
Mori udhët e Azisë
Duke ikur si i marri…

S-a ridicat destinul Albaniei, precum mortul din mormânt, luă drumurile Asiei, fugind ca cel ieșit din minți... În neputința de a traduce poezia lui Naim stă și una din esențele acestei poezii. Ea trebuie și se lasă doar trăită, nu retrăită. Precum a afirmat în versuri Lasgush Poradeci: „Gândul tău vroia să ne dăruiască frumuseţile pe care le aveam în noi”. O ţară invizibilă pentru cei ce trăiau în ea, şi-a deschis porţile în faţa ochilor lor, sau chiar le-a înlocuit ochii; o natură superbă şi aspră, cu mări si lacuri cristaline, cu vârfuri necucerite și cu prăpăstii legendare, cu ninsori minunate şi ploi, cu soare şi oameni puternici – toate adunate într-un spaţiu geografic minuscul. O mână de pământ – o planetă în miniatură. Toate peisajele, caracterele, culorile și miresmele scoase din cenușă de Naim sunt trecute parcă printr-un cristal dumnezeiesc, există parcă neatărnând de realitatea lor imediată, încât ai impresia că le poţi atinge, le poţi mirosi, le poţi săruta. Se creează o stare de trezvie. Simplitatea expresiei atinge apogeul; lumea evadează din scoarța cuvintelor, de disciplina obișnuită a punctelor, de călduța tiranie a cotidianului, şi totul devine o prezenţă vie. Dumnezeu este în orice fir de iarbă, în orice moleculă de aer şi de parfum, în orice notă muzicală, în toate notele tăcerii, în culori. Acoperit și străbătut de această descoperire, nu poţi să nu iubeşti totul; poţi doar să iubeşti şi numai să iubeşti. După atâta trai în apocalipsa noastră cea de toate zilele, te simţi oarecum şomer, ca să nu zic inutil, în atâta frumuseţe. Nu mai ştii cum te cheamă, unde te-ai născut, unde trăieşti, de ce ţi-e dor – eşti un fiu doar al Sufletului.
Deseori am avut puternica impresie că această poezie se poate trai în orice limbă, e suficient să renunți la somn și să privești în tăcere, timp de câteva ceasuri, literele și paginile îngălbenite. Căci Naim reuşeşte să spună nu doar din profunzimile limbii albaneze, ci şi din acea zonă lăuntrică a omului pregătită să găzduiască, deseori pentru scurt timp, precum pântecele fetusul, flacăra limbii unice. Se vede că viața dăruită de poet prin acest gen poezie este dăruită în mod exhaustiv, conștient, cu frământările și tăria martiriului, dar neostentativ, într-o împlinire firească a destinului, iar dăruirea şi durerile şi fericirile actului în sine se regăsesc concentrate în „Cuvintele lumânării”. Preluat din concepţia poetică orientală, simbolul lumânării este dăruit într-o albaneză aproape insuportabil de simplă, care se substituie celui mai intim punct al cititorului (trăitorului). Este un film pe care îl urmăreşti în muțenie deplină, neînţelegând cum de arzi şi tu în același timp cu lumânarea aceea, spunând prin dansul flăcării că ai stat în mijlocul nostru ca să faci din noapte zi, ca să te stingi încet-încet, fără să scoţi o vorbă despre durerile şi dorurile tale, într-un martiriu, unde nu te poate judeca sau pedepsi nimeni şi nimic, unde este doar jertfa pentru care ai fost creat, în atâta frumuseţe şi iubire, înconjurat de tăcerea limbii şi de inutilitatea lucrurilor în general. Naim rămâne omul care se stinge doar pentru că s-a născut şi care ţi se dăruieşte să-l retrăieşti.

Istoria istoriei. O flacără se întoarce Sus.
Panteonul neliniştit. Permisul intrării în piramidă.

Istoria lui Scanderbeg” n-a fost pur si simplu o evocare romantică a vremurilor eroice, când sângele era răscumpărat cu sânge, când deveneai erou dacă mureai luptându-te cu străinii şi când lumea îşi păstra echilibrul și valoarea grație Besa-ei (Legământul, Promisiunea supremă, Cuvântul dat). Naim presimte că un trecut uitat (neglijat, necercetat) va fi retrăit şi că orice trecut nu este decât o copie mai puţin dureroasă a viitorului. Dar înţelege şi că în viitor, acel trecut uitat nu va mai fi trăit ca un eroism, ci ca o boală, sau ca o decădere. „Istoria lui Scanderberg” a fost, de fapt, testamentul spiritual al lui Naim Frashëri. Au urmat elegiile către oamenii săi apropiaţi, apoi, ca o flacără ce iese din trup (aşa cum flacărările-limbi se pogorâseră și intraseră în trupurile discipolilor Mântuitorului, în Ziua Cincizecimii) s-a întors de unde venise. Au rămas moaştele sale; a rămas o viaţă particulară aproape necunoscută, cu foarte mici posibilităţi de a fi cercetată şi desprinsă din legendă, iar legenda şi adevărul se întrepătrund firesc, fiindcă timpul de a medita asupra legendei sau adevărului a trecut împreună cu flacăra lumânării.
Moaştele poetului au fost aduse în Albania natală după 78 de ani de la plecarea flăcării. Au fost îngropate cu onoruri și tirade revoluționare – ca și cum fostul lor purtător s-ar fi jertfit pentru triumful comunismului – pe un deal din cel mai mare si mai frumos parc al Tiranei, şi nu s-au mișcat de acolo nici când copacii, florile, gardurile, stâlpii, plăcile de beton sau pietrele de caldarâm au fost devastate. Capul de bronz al poetului n-a avut soarta altor capete care au fost topite pentru a sculpta alte capete – dovadă că poezia sa izbutise să încremenească și să îmblănzească instinctele primare ale primilor furioși locali care a fost printre ultimii furioși globali. Capul său n-a vrut să știe de nesfârșitele discuții care se zbat ciclic să transforme Panteonul într-un parlament – o etimologie poetică ar fi afirmat că rădăcina cuvântului este parlare, nu mens) – unde nemuritorii sunt băgaţi şi alungați ca într-o şcoală de reeducare.
Mi-am adus aminte de toate acestea într-o noapte la discotecă, în mijlocul trupurilor aprinse care dănțuiau ca nişte flăcări întunecate și neclare, în fumul sufocant al ţigărilor şi al voluptăţilor vremelnice, când am văzut o bătrână zdrenţuită, cocoşată şi săracă până la plâns, o bătrână care se ruga cu vocea ei muta şi încerca să-i vândă cuiva, oricui, o singură floare.




[1] Se citeşte Naím Fráşării (1846-1900).
[2] Ζωσιμαία Σχολή / Zosimaia – Liceu înființat în 1828 de cei cinci frații Zosima, emigranți din Rusia. Se întorc în Grecia hotărâți să contribuie la ridicarea patriei lor. Cursurile la Zosimaia durau 6 ani. Elevii urmau săptămânal 12 ore de greacă, 4 ore de latină, 3 ore de franceză, și luau conștințe solide de literatură antică și modernă. Zosimaia funcționează încă la Ioannina.
[3] Naim Frashëri a redat magistral în albaneză fragmente din Biblie și din Iliada.
[4] Soldații recrutați cu forța de către administrația militară a Imperiului Otoman, din rândul popoarelor supuse. Armata obligatorie dura între 10 și 20 de ani. De obicei, nizamii erau trimiși foarte departe de țările unde se nășteau.