O gramatică a Exilului – în două limbi „străine”


Pragurile unui Cinematograf

Dacă eşti cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns la concluzia că „Exilul nu este o boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo. Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism. 
Am copilărit într-un oraş ce rămânea la fel de frumos şi după ce ieşeai din cinematograf. Unii dintre împătimiţii pânzei magice treceau pragul vechiului cinematograf cu solemnitate, deseori îmbrăcaţi în costum, cravată şi pălărie, exact ca şi cum s-ar duce la o nuntă sau la un priveghi. Întrebaţi unde se duc, uneori răspundeau „Ies un pic afară”, nimeni nefiind sigur dacă era vorba de o dimensiune stranie a lui „Înăuntru” (frecvent asociat cu puşcăria), sau de „Străinătate”. În limba albaneză, cuvintele Jashtë dhe Brenda desemnează şi astăzi, printre altele, Străinătatea şi Închisoarea.
Eram un împătimit al cinematografului şi uneori aveam impresia certă că-mi aparţine, dar în felul în care-ţi aparţine eternul patriei din care provii, deşi nu mă simţeam de origine cinematografică. Pierdeam mereu primul sfert de oră al fiecărui film, deoarece urmăream din colţul meu – şi rareori n-am nimerit la colţ – tulburarea de fiinţe orbite pe neaşteptate a celor ce ajungeau cu întârziere, se străduiau să se ţină de pervaze sau bare inexistente, păşind cu nesiguranţa unor copii ce n-au însuşit bine mersul. Apoi oscilam între două convingeri diametral opuse: intrasem în cinematograf ca să ocolim o catastrofă şi toţi cei de afară erau deja morţi / ne aflam acolo numai noi, nefericiţii decedaţi înainte de vreme, iar toţi cei de afară erau – şi aveau să fie în veci – vii şi fericiţi. În colţul invizibil al cinematografului – pe ale cărui scări şi loji le concepuse bunicul meu din partea tatălui – mi s-a revelat şi simpla lege a artei potrivit căreia trebuie neapărat să se stingă lumina, ca să poţi accesa o lume magică şi să fii cucerit de ea.
Pe de altă parte, cei plecaţi în străinătate – unii îmbogăţiţi şi alţii făcând foamea în rate de dragul patriei – trimiteau aproape lunar haine, cadouri, bani în valută şi chiar alimente, ceea ce le făcea absenţa mai agreabilă, dacă nu chiar dorită. Lumea se obişnuieşte repede fără ei şi îndrăgeşte tacit absenţa lor. Pe cei rămaşi, dacă le întrebai ce (mai) face cutare, răspundeau simplu „Bine, în America...” (sau în Grecia, Valahia, Italia etc). În acel amestec de absenţi blând idolatrizaţi şi prezenţi ce se zbăteau să nu fie înghiţiţi de anonimatul provinciei, cert era că nu oricine poate pleca în exil, şi nu fiecare dintre cei ce puteau pleca putea pleca oricând îşi dorea. Una dintre primele dovezi ce mi-au fost date să văd, a fost trupul unui nefericit împuşcat de grăniceri în timp ce se străduia să treacă graniţa prin Lacul Ohrida. Nu fusese un bun înotător, îşi legase de piept o bucată de scârţâietoare, se dăduse cu ulei de maşină, ca să nu îngheţe, şi pornise. L-au scos apele într-o dimineaţă de mai şi trecătorii iniţial au crezut că e vorba de vreun conducător, căci omul era în costum (poate singurul şi multifuncţionalul costum, cel de nuntă şi de înmormântare, cum era numit, se poate adăuga şi cel de cinema). Era găurit de gloanţe şi pe alocuri mâncat de peşti – şi comparaţia găurilor cu ochii se impunea tiranic. De menţionat că peştii mai mereu ciupesc în jurul găurilor, nu pentru a le astupa, cred, ci pentru a-şi face un cuib. Mesajul statului şi poate nu doar al lui era clar: cam aşa ajungi dacă nu pleci la timpul potrivit