Moarte în absenţă – viaţă în absenţă… (Ernest Koliqi)

Prof.dr. ARDIAN KYCYKU


Viziune extremă


O, albă vizitatoare
ce, pe neașteptate, cu pas lin
apari peste ierburile de amurg
nu mă sperii degetul tău arătător
oprit în semnul fatalei invitații
Voi aștepta în liniște
mângâierea ușoară
a mâinilor tale de umbră
când o șoaptă de aripi
aceste ploape obosite
de lumina mereu topită-n durere
mi le vei închide cu un gest matern
Voi credea că simt pe obraz

atingerea delicată
a unei ramuri din pădurile, degetele
vegetale din pădurile Albaniei,
Degete din frunze proaspete
stropite de rouă
Lacrimile divine ale cerului
Sudoare tainică a pământului nostru
singurele care pot răci căldura devoratoare
care-mi consumă această țărână umană
unde retrăiește și suferă
cenușa strămoșilor:
Te voi urmări pas după pas
pe tine, călăuză tăcută
peste valea de aer ce duce
spre hotarul ceresc
al Marii Lumini pe care ne-o dezvălui
Voi plăti, dacă, înainte de a călări
alte hotare astrale eliberându-mă
de această țărână umană ce mă apasă
îmi vei arăta departe
în ceruri, prin ceața
zilelor mele pământești privind spre apus,
Munții țării mele de naștere
înveliți într-un voal înflăcărat
de zori libere

Ernest Koliqi


Scriitorii interzişi nu erau doar blestemaţi şi condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare în absenţă. Cărţile lor trebuiau arse probabil ca absenţa autorilor în patrie şi pedeapsa care îi aştepta înfometată în aceeaşi absenţă, să fie cât mai nemiloase. Alţi scriitori, interzişi în tăcere, erau coborâţi de la o treaptă a umilinţei la alta prin crearea şi menţinerea unei stări de teroare psihică: ei puteau fi arestaţi în orice clipă a zilei şi a nopţii, puteau muri pe neaşteptate sau puteau fi găsiţi gata sinucişi. Astfel, ei erau tot timpul periculoşi, duşmani potenţial ai ţării, ori cu spaima, ori împotriva noastră. În jurnalului său, de pildă, Lasgush Poradeci mărturiseşte că a fost obligat să ardă capodopera lui Gjergj Fishta, „Lahuta[1] Munteniei”, în pivniţa casei sale de la Tirana, ca să nu rişte vreo arestare nocturnă, şi a plâns pe urmă ca un copil. Nu era singura întâmplare care să ne reveleze cum, străduindu-se să-i înveţe chipurile pe ageamii aroganţi şi aiuriţi smerenia, slugile ideologiei la putere, de fapt, împuşcau cu un singur glonţ două întruchipări ale mesajului artistic: autorul şi cartea. Aceeaşi soartă l-a „îndrăgit” şi pe uluitorul Ernest Koliqi[2], născut la Shkodra în 1903 şi neîmpuşcat la Roma în anul 1975, la puţină vreme după sângeroasa campanie de exterminare a intelectualilor şi artiştilor. Plecat în Italia la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Koliqi nu s-a mai întors în patrie, economisind printre altele şi un glonţ de marcă stalinistă. Peste noaptea care avea să dureze aproape o jumătate de veac, părintele nuvelei albaneze moderne, ctitorul de şcoli, intelectualul rafinat, iubitorul până la moarte în absenţă, al Albaniei, s-a trezit trădător al intereselor neamului, slugă a fascismului, autor mediocru ce a ridicat în slăvi obiceiurile patriarhale şi sângeroase, cum ar fi cel al răzbunării, scriitor ce a murdărit alesul caracter albanez, exemplu al talentului ce se distruge prin vânzare la politic etc.
Era aproape imposibil să poţi citi ceva din opera lui Koliqi. Cei care deţineau în ascuns vreo carte a lui, ştiau că ea se putea transforma fulgerător într-un soi de abonament la puşcărie. Unii se mulţumeau să-i ştie vreo nuvelă pe dinafară şi chiar s-o povestească în cercuri restrânse. Cred că nicăieri în lume cititorul n-a mai fost atât de sălbatic ispitit, amăgit, disperat şi zdrobit de neputinţă. Înlănţuită de paranoia lui Hogea ţara semăna cu o imensă cameră de gazare. Spre sfârşitul anilor '80, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Tirana, a fost introdus o materie monstruoasă, nici nu mai ţin minte cum se numea, prin care profesorii – unii scriitori de mâna a cincea, condamnaţi la moarte în prezenţă de însuşi sublimul literaturii – îi blestemau pe înaintaşi. Umărind săptămânal versetele acelui blestem, am ajuns să cred că grotescul şi absurdul ascund o putere terapeutică miraculoasă. Credeam – şi cred în continuare – că cine a avut marele noroc să treacă prin aşa ceva, nu va muri niciodată de ulcer, de cancer la gât, de inimă sau de lipsă de umor, alias Poezie. Incredibilul ne obliga să ieşim din prezentul individual, să ne mutăm într-un viitor al făgăduinţei, rupt de vremelnicie şi imun faţă de orice vrajă a ideologiilor sau a utopiilor. La încheierea semestrului, fiecare dintre noi trebuia să ştie că tocmai datorită ignoranţei sau opţiunii de a nu scrie potrivit metodei realismului socialist, un scriitor avea să moară tânăr, de tuberculoză şi în surghiun (precum Migjeni), avea să facă puşcărie şi să nu moară de foame, lucrând ca traducător cu norma (Mitrush Kuteli), avea să fie condamnat la tăcere binemeritată şi la sărăcie ca Lasgush Poradeci, sau să roadă piatră-n străinătate, ca Martin Camaj, Bilal Xhaferri şi alţii.
Pe de altă parte, blestemaţii ăia nici măcar nu meritau atâtea ore de reeducare în absenţă, căci erau cu toţii mediocri. Erau mărunţi ca scriitori şi mari doar ca trădători. Se şoptea atunci o întrebare tăcută cât visul nostru de a trăi măcar un ceas normal şi anume: dacă erau atât de mediocri, de ce erau interzişi? Pe cine ameninţau? De ce cărţile lor nu apăreau în zeci de mii de exemplare, nu erau difuzate prin fabrici şi centre de agrement, comentate, ridicate în slăvi? Se tot zicea că iubirea e oarbă. Dar ce privire nemiloasă avea să capete iubirea pentru noi care aflam stupefiaţi cât de oarbă putea fi ura nechemaţilor. Ne ajuta şi vechea prejudecată, potrivit căreia nu putea fi mare un scriitor care nu este blestemat de nimeni, aşa cum nu poate fi mediocru un scriitor blestemat de toţi. Când i-am putut citi pe blestemaţii noştri înaintaşi, i-am simţit ca pe nişte fraţi gemeni, răpiţi noaptea în somn, duşi departe, îmbătrâniţi acolo – şi doar literele lor, fosforul dorului, mireasma cernelii şi a sângelui chinuit veneau înapoi.
Ernest Koliqi s-a întors printre primii, aducând cu el şi amănuntele unei vieţi demne de opera pe care o înfăptuise. Se născuse în superbul oraş nordic Shkodra – centru de cultură şi civilizaţie în perioada interbelică, focar de şopârle în perioada comunistă, cetate a Baladei Zidirii (Rozafat), numită cu o afecţiune emoţionantă şi Iubita Veacurilor. Liceean în Zara Croaţiei, absolvent al Facultăţii de Filosofie la Universitatea din Padova, Koliqi a izbutit să înfiinţeze o catedră de limbă şi literatura albaneză şi să editeze revista „Shejzat” (Semnele), unde şi-a construit un cuib sau turn de litere la fel de puternic şi misterios ca şi unul de fildeş. Nu o dată m-am întrebat cum e să ai un profesor condamnat la moarte în absenţă? Cine poate descifra, dar mai ales cine poate consola un om care-şi trăieşte exilul in extremis? Căci să fii condamnat în absenţă – la uitare în patrie – înseamnă să fii exilat. Exilul lui Koliqi a fost, în principiu, politic, dar el a reuşit să-l exorcizeze şi să-l preschimbe într-unul cultural.
Cu timpul, devenit profesor de cultură şi civilizaţie albaneză al unor universităţi din Roma, Koliqi s-a obişnuit cu gândul că este condamnat la moarte, că volumele îi sunt interzise în patrie, că trebuia să aştepte ani mulţi până când patria să se simtă răzbunată. Dar care ţară? Nu era nici singurul şi nici ultimul artist albanez gonit exact din cea mai nedorită dintre ipostazele patriei. Astfel, se putea simţi mai puţin exilat, mai primit în Albania eternă. Cred că i se revelase şi numărul de aur al spaţiului unui exilant. Koliqi este prea înţelept, ca să creadă în perfecţionarea societăţii prin artă; singura schimbare cât de cât plauzibilă se poate realiza doar cu ajutorul Europei, al bogatei tradiţii culturale comune, al muncii care vindecă în timp rănile deschise de arderea etapelor. Exilul devine un mijloc de îndumnezeire a individului şi, deşi în mod parţial şi insular, a mentalităţii. În spaţiul exilului, fiecare individ, indiferent de origine etnică, lingvistică, religioasă, îşi poate crea o nouă viaţă, poate primi o nouă identitate, un nou şi mai productiv blestem. Koliqi e convins că nu oricine poate emigra şi că, cine emigrează, a fost ales să emigreze, dar mai mult a fost ales. Fără a presimţi clar, Koliqi este antrenat cu exilul, înainte de a fi condamnat la moarte. În timpul studiilor, el revine acasă, la Shkodra, şi-şi scoate dorul, dar şi se cunoaşte mai bine, leagă alte relaţii cu angoasa neîntreruptă şi acidă a memoriei numită viaţă, şi măsoară distanţele dintre homo universalis şi homo albanicus. Prins în cea mai subtilă şi fermecătoare mreajă a dorului genetic, Koliqi se topeşte ciclic în viaţa albaneză, păstrându-şi neatinsă conştiinţa de cetăţean al lumii. Altfel nu poate fi cu desăvârşire realist şi neatins de idilism. În volumul său de proze scurte intitulat „Negustor de steaguri” pulsează o tensiune interioară limită, uneori îmblânzită de subtilitatea sarcasmului, alteori revelată de pierderea eului artistic sub pieile personajelor. Stilul îndelung prelucrat, evoluat, frazele şlefuite cu o încăpăţânare flaubertiană, dezvăluie un prozator de excepţie. Excelent cunoscător al viziunii lui Freud, atras de Yung, tentat de farmecul verismului şi de existenţialism, folosind dialectul gheg în care-şi făuriseră capodoperele şi anonimii din Alpi, Koliqi se îndreaptă spre adâncimile abisale şi maiestuos ascunse ale lui homo balcanicus. Le găseşte întruchipate şi chiar generos etalate în viaţa albaneză interbelică. Forma clădirilor, a turnurilor, coloritul şi simbolistica straielor populare, fanteziile peisajului, credinţele străvechi - toate sunt descrise, stivuite şi memorizate cu devotamen-tul şi meticulozitatea unui poet al geometriei supreme, care ghiceşte şi deschide toate portiţele prin care se poate intra în însăşi inima acestui univers fabulos. Căci doar inima unui asemenea univers poate vindeca inima unui nevinovat condamnat la moarte. Inima aceasta devine pântecele de mamă pentru inima lui frântă. Individul care trăieşte simultan în exteriorul şi în interiorul Inimii, trece prin două modus vivendi: mai întâi, el este arhetipal, înconjurat numai de fiinţe şi lucruri indispensabile, pe urmă este obligat să treacă prin proba modernizării. Peisajul aspru şi nelumesc al Alpilor; obiceiurile şi tăcerile din turnuri; şoaptele, bârfele şi aburii de tutun şi himere, ale cafenelelor balcanice; viaţa târguşoarelor; vitejiile unor comunităţi arhaice; frumuseţea copleşitoare a femeilor, dar mai ales a timidităţii lor; credinţa nestrămutată în valorile tradiţionale şi amănuntele vieţii călăuzite de Canonul lui Lek Dukagjini; besa[3] şi legea răzbunării (gjakmarrja[4]) trezesc la Koliqi o pasiune răscolitoare, de viaţă şi de moarte, să zicem, şi o admiraţie pe măsură. Este o materie artistică sacră, ocrotită de Dumnezeu în persoană, mult iubită, căci puţin s-a schimbat, şi aici se naşte şi principala dilemă a scriitorului: el vede imperfecţiunile, nefiind din tot sufletul hotârât să le condamne. Viaţa este prea intensă şi prea scurtă pentru a lăsa loc la condamnări. Koliqi ştie, de altfel, cât de importante, cât de înduioşătoare devin în exil amănuntele care, de obicei, într-o viaţă anterioară (citeşte patrie, copilărie, tinereţe), reprezintă imperfecţiunile. Nu. În sânul vieţii anterioare, al vieţii pure şi încă închisă ciumei modernităţii, sub ameninţarea reală a superficializării prezentate drept profunzime, a Occidentului îndestulat, şi sub misterul damnat „arhaic” al Alpilor, omul născut şi crescut în şi de Epos şi cel emigrat-reformat-acceptat-stabilit-adaptat-înviat în Occident, se ciocnesc groaznic, îşi pierd limitele şi deosebirile, devin o singură conştiinţă artistică. Echilibrul dreptăţii, ocrotit de canoane, de besa şi de luarea sângelui, devine din ce în ce mai fragil, uneori inuman, iar Koliqi nu poate să nu depisteze vina esenţială a acestei vieţi: lenta sinucidere prin autoselecţie. În acest punct spasmatic, credinţa orbită de legile întocmite şi respectate de om, îl desparte pe acesta din urmă de Dumnezeul său, face ca omul-despărţit să umple tot vidul mortal rămas după gonirea transcedentalului, rămânând singur cu proiectările sale la ceilalţi, ajungând să se apere chiar şi de propriul Dumnezeu.
Cealaltă mare întrebare a operei lui Koliqi este legată de putinţa omului „dintotdeauna” de a se transforma într-unul modern, lepădat şi scăpat de trecutul său, de vraja miturilor naţionale şi personale deja părăsite de sens. Cât este posibilă o altă viaţă, o altă identitate, un cu totul alt caracter?!
La Koliqi, trecutul are forma unui dor nebulos, indefinibil şi tainic, presărat şi îmbogăţit (precum uraniul?) cu scumpe oseminte bătrâneşti. Koliqi ridică zonalul la universal, apelând mereu la întâmplări reale, parabolice. În zguduitoarea nuvelă „Sângele”, de pildă, un student albanez se întoarce în ţară după un îndelungat surghiun cultural, ajunge în satul său, deja demitizat, rămas în urma lumii. Tânărul se simte străin şi cuprins de un fior de nostalgie în general - nostalgia faţă de o viaţă anterioară, am spune - închis în amintirile vieţii dusă în străinătate (inversarea stării din exil, unde supravieţuia îzolându-se în amintirile satului natal!). Personajul este convins că s-a smuls odată pentru totdeauna nu doar din viaţa neschimbată a satului, ci şi din cea a neamului. El este dezgustat de ceea ce regăseşte printre ruinele copilăriei, a devenit definitiv european, nu se mai recunoaşte în niciuna din firimiturile acestei realităţi, şi nu se aşteaptă nici pe departe ca tocmai aici, unde nu-i decât un turist, îşi va da seama ce inepuizabilă putere a sângelui insistă să ne conducă din străfundurile fiinţei – şi cât de groaznică poate fi supunerea, executarea ordinelor. Aici gena balcanică se trezeşte din somnul raţiunii, se eliberează rapid de pielea multicoloră şi iluzorie a culturii, năruie toate clişeele (de duh) şi cătuşile bunului simţ învăţat din cărţi. De fapt, nu este vorba doar de gena balcanică, ci şi de gena omenească în general, genă alcătuită din animalism, lăcomie şi nevoie de răzvrătire perpetuă, şi care ucide numai ca să poată fi păstrate aparenţele, nu iartă, face din crimă o nouă artă, face din groază un cântec, din cântec: o blasfemie. Studentul îşi pierde noua conştiinţă ştampilată pe paşaportul străin, intră - ca şi cum acolo departe, în străinătăţuri, ar fi dus-o doar în antrenamente insesizabile - în şirul răzbunărilor familiei sale, ale neamului său, devine un robot al Legii Munţilor, nu mai e el însuşi, nu mai e decât o mână condusă de un alt creier, de un creier străvechi, a cărui putere face ca răzbunarea să se împlinească mai uşor, iar aşa mic şi slab e Omul, încât va fi mai uşor pedepsit, sau chiar iertat, după ce sau dacă Dumnezeu va ţine cont de puterea acelui creier străvechi! Şi studentul ucide un hasm[5]. Proaspătul european, Omul şi munteanul (întruchiparea Primordialului) se lovesc puternic, sub semnul jucăuş şi ucigaş al pragmatismului, negăsind niciun răspuns consolator, ajungând la străvechea concluzie că deosebirile dintre Adam, Cain şi Modern sunt mai degrabă de natură estetică. Păcatul uciderii revine constant în lume, strecurat mereu sub alte chipuri şi expresii, variaţiunile stilistice fiind de fapt singurele şanse - inuman de minuscule - spre crearea unei fiinţe pe care fericirea supremă o va prefera omului. După părerea lui Koliqi, omul care s-a debarasat de arhaism şi-a devenit cult în - de obicei - Occident, poate deveni criminal când se re-exilează(!) în trecutul său, nefiind exclusă de aici absolut nicio fiinţă umană ce a avut parte de exil.
Marele scriitor şi tragic Ernest Koliqi s-a stins în Italia, după ce Dumnezeu l-a mângâiat cu o vedenie. A văzut cum bat clopotele Catedralei catolice din Shkodra, el se mută în lumea celor mulţi şi buni, iar singura lui fetiţă, deja în vârstă, reuşeşte să-i viziteze oraşul. Nici vedenia aceasta, mărturisită cu sinceritatea unui copil smuls cu forţa din braţele părinţilor, n-a scăpat de batjocorire. Un confrate care pe atunci tocmai începuse să urce treptele celebrităţii, a râs diabolic, spunând că, dintre toate elementele vedeniei, s-a îndeplinit doar una: decesul scriitorului. M-am întrebat deseori cum sunt oare pedepsiţi cerberii de altădată, indivizi cenuşii pe care doar ura patologică îi făcea oarecum vii? Aveau doar ură pe atunci şi un dram de nume. Operă n-au avut niciodată. Iar acum nu mai au nici numele acela, pe când ura lor s-a preschimbat în bătrâneţe de anonimi. Poate aveau un întunecat orgasm mintal de câteori ne spuneau că trădătorul Ernest Koliqi murise la budă şi că nici măcar fecalele nu-i mai văzuseră ultima expresie de duşman. Nu puteam replica deschis şi nici nu era cazul: eram convinşi că puţini alţi scriitori albanezi au fost atât de motivaţi ca el să se cace pe viaţa aia.
În luna iulie 1990, când poliţia trăgea în aer pentru a speria oamenii care luau cu asalt ambasadele străine din Tirana, multe gloanţe au căzut din ceruri şi s-au răcit pe asfaltul bulevardului „Martirii Neamului”. Puteai lua glonţul în mână, puteai să te uiţi la el şi să răsufli uşurat: „Acum Ernest Koliqi se poate întoarce în ţară. Şi Bilal Xhaferri, şi Martin Camaj, şi… pentru că gloanţele cu care aveau să fie împuşcaţi au fost trase…
Măcar atâta să poţi face.



[1] Instrument muzical străvechi, cu o singură coardă, care însoţeşte cântarea versurilor Eposului.
[2] Se citeşte Ernést Kolíchii.
[3] Se pronunţă bésa. Tradus cu aproximaţie, cuvântul înseamnă promisiunea supremă, cuvântul dat, jurământul (bé, betím – jurământ).
[4] Se pronunţă ghiakmárria şi ad litteram înseamnă luarea (marrja) sângelui (gjaku), luarea de sânge.
[5] Duşman, inamic, adversar – alb.