Meta-morphosis sau Privind înapoi cu inima


”Şi iarăşi poate sculpta cineva în lemn un porumbel, dar atunci când este privit la microscop, să apară ca o şopârlă”.
Paisie Aghioritul

”O viață pur individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea pentru că am devenit solitari”.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
(Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt)


Avalanşa informaţiilor de astăzi – majoritatea reclame ce slăvesc tot ceea ce se descompune rapid şi oferă o fericire multiplă sau chiar totală, spălând creierul în aşa măsură, încât omul să nu caute decât acest gen de fericire – inoculează impresia că lumea n-a mai fost vreodată atât de spaţioasă, accesibilă, dăruită spre cizelare şi stăpânire. De fapt, astfel se ascunde micşorarea ei continuă, din ce în ce mai sufocantă. Concentrat asupra unei singure fericiri potenţiale, ce poate fi achitată în rate nedezvăluite, cumpărată sau doar cumpărată, omul conştientizează şi, în acelaşi timp refuză să accepte vremelnicia elementelor fericirii sus menţionate. Supunându-se unei căutări ce consumă incomparabil mai multe energii şi timp, decât procesul regăsirii de sine, omul şi-a împărţit atributele şi darurile cu protezele pe care le-a confecţionat pentru a-şi spori confortul şi pentru a câştiga timp. Şi totuşi, el are din ce în ce mai puţin timp de gândire, din ce în ce mai puţin spaţiu pentru a-şi ocroti luciditatea şi din ce în ce mai mult timp dizolvat în spaţiu şi invers unde/când se integrează treptat şi când/unde se dezintegrează de propriul suflet. Mistic vorbind, globalizarea este ultima fază a unui război desfăşurat între om şi propria dimensiune cotidiană, întru visul de a stăpâni realitatea, un război pierdut din clipa în care omul i-a acordat mai multă încredere entităţii ajutătoare (protezei, produsului) decât lui însuşi. Mutarea încrederii reprezintă invariabil şi mutarea puterii. Astfel, omul susţine şi se alege cu o sclavie treptată ce-l duce la pierderea codurilor de descifrare a realităţii, îl izolează şi îi impune acea spaimă existenţială care anihilează simţirea, el ajungând nu doar să se supună entităţii ajutătoare, ci şi a semăna din ce în ce mai fatal cu ea. În acest context, globalizare completă înseamnă identificarea entităţii umane cu cea materială, un fel de domnie a materiei.


Ţinta mistică a unei profesii


Într-un cadru ideal, când o profesie îşi atinge desăvârşirea, ar trebui să dispară. Misiunea ei este îndeplinită, încercările pe care le învingea se transformă în soluţii verificabile, iar cei care o slujeau sunt obligaţi să se reprofileze. Rămăşiţele unei lumi întregi sunt capturate şi conservate de muzeal, astăzi servind nu atât la păstrarea memoriei colective, încât la rafinarea exotismului uman care deseori nu depăşeşte interesele turismului.
Apărut ca cel mai complet mijloc de traducere şi descifrare a universului (vizibil şi lăuntric), oricât de paradoxal ar suna, scrisul a început să fie deformat în esenţă şi să devină altceva odată cu alfabetizarea omenirii şi cu perfecţionarea instrumentelor de scris, de tipărit şi de citit. Timpul, sau forţa lucrurilor, cum se spune (ca şi cum lucrurile ar deţine suflet şi conştiinţă) au înlocuit stiletul şi mâna (ca prelungire a creierului) cu vârful degetelor, cu vocea şi tastatura; hârtia – cu eterul; ochii – cu urechile; fantezia – cu spectacolul; intimitatea dornică de catharsis şi înălţătoare a cititului în singurătate – cu domnia de cenaclu în reţea a mass-media. O civilizaţie a învăţării prin privire a fost înlocuită de învăţarea prin auz, până când zgomotul a venit la putere. În acel moment, cuvântul a fost devastat de imagine, pierzând din ce în ce mai mult teren, apoi şi credibilitate, în spaţiile alocate educaţiei în masă. Accesul omului la comunicare s-a extins odată cu inventarea maşinii de scris, care, cu timpul, a netezit diferenţele fireşti dintre individualităţi, scoţând din circulaţie scrisul de mână.

Poziţia literelor şi a energiilor lăuntrice[1]

 

Se pare că există un mecanism ascuns care face din noi uneltele propriei noastre distrugeri, credea Daniel Defoe. În esenţă, în ceea ce priveşte literatura, un asemenea mecanism s-a materializat în maşina de scris. Considerată drept una dintre cele mai importante inven­ţii ale lumii moderne, stând la baza procesului de comunicare încă din secolul al XVIII-lea, având diferite forme şi dimensiuni – rotundă, dreptun­ghiulară, trapezoidală, mai lată sau mai înaltă – maşina de scris a fost reinventată de aproximativ 52 de ori. În 1714, se patentează pentru prima oară o maşinărie care putea să imprime literele una după alta, deţinută de englezul Henry Mill. Dar prima maşină de scris funcţională a fost inventată de către Pellegrino Turri, în 1808, pentru a veni în ajutorul persoanelor oarbe. E greu de precizat dacă cineva se aştepta la ieşirea la iveală şi răspândirea unei altfel de orbiri, una luată drept iluminare. Pastorul danez Rasmus Malling Hansen, a prezentat publicului în anul 1870 “globul de scris”, care semăna mai degrabă cu o pernă mare de ace. Maşina a fost ulterior transformată într-un produs comercial. Hansen a testat mai multe poziţii ale literelor pe o tastatură din porţelan, pentru a determina aranjamentul care să faciliteze scrisul şi să îl facă mai rapid decât cel de mână. Obsesia vitezei şi a timpului ce nu trebuie pierdut încă nu devenise suverană în gândirea omului. Cu toate acestea, întâia maşină de scris mai apropiată celor de astăzi, s-a născut în 1868, din dorinţa lui Christopher Latham Sholes, editor, filozof şi politician, de a produce invenţii pentru a îmbunătăţi soarta omenirii. E interesant de observat cum uneltele ce vor juca un rol ambiguu în viitorul apropiat al omenirii, pornesc de la intenţii curat idealiste şi altruiste. Ca şi în domeniul religios, alunecarea pe partea negativă a lucrurilor se produce când ai doar parţial dreptate şi crezi că deţii adevărul ultim. Sholes meşterea la o maşină care să imprime automat numărul paginilor din cărţi, când i s-a sugerat (nu ştim de către cine!) că ar putea încerca o construcţie mai complexă, care să imprime toate literele alfabetului. El şi-a extins creaţia, folosind la bază un vechi telegraf căruia i-a adăugat taste pentru tot alfabetul. Patentul Sholes & Glidden a fost vândut pentru 12.000 $, deoarece Sholes a refuzat să o mai folosească sau să o recomande pentru utilizare. Prima maşină de scris electrică a fost construită în 1902. Abia în anul 1920 maşina de scris a devenit un obiect cu design standard, fără ca firmele producătoare să propună dife­renţe foarte mari de aspect”[2]. Este cert că impactul maşinii de scris asupra existenţei umane a fost imens şi că ea a adus un progres, dar la fel de cert este că a adus un singur progres, pe cel pe care îl recunoaştem astăzi ca atare. Printr-o simplă descifrare a fenomenului, deducem că maşina de scris a economisit foarte mult timp şi a pus ordine printre litere, temperamente umane, înlesnind cititul, tiparul etc. Ordinea a cuprins în primul rând literele. Acestea au început să nu mai exercite nicio altă putere dincolo de tirania tastaturii care obligă adoptarea în timp a unui set sărac de poziţii ale trupului şi ale numărului mişcărilor, ceea ce sărăceşte, tot în timp, limbajul, gândirea şi scrisul. De subliniat că toate instrumentele ce au apărut pentru a îmbunătăţi comunicarea, de fapt au un singur scop: câştigarea şi economisirea timpului, dar nu îl canalizează decât spre activităţi preponderent trupeşti. Trupul se supune astfel şi unei "terapii" condusă de zgomotul inconfundabil al maşinii de scris. Este imitată toaca, dar maşina rămâne net inferioară, dacă nu chiar opusă, deoarece nu foloseşte ritmul sunetelor pentru a străbate şi a exorciza spaţiul vital sau mortificator, ci pentru a menţine disciplina uniformităţii. La casa unde se spun poveşti, nu intră necuratul, zice înţelepciunea populară. Se poate observa că poveştile disciplinate cu ajutorul maşinii de scris sau al computerului sunt cu mult mai accesibile pentru mulţi oameni, dar nu mai au puterea arhetipală, pentru că sunt devitalizate de acest cor nevăzut – disparat şi spontan la prima vedere – al maşinilor de scris sau al computerelor.

Acces şi agonie


Între timp, creaţia orală a Marelui Anonim, Poporul (care permitea şlefuirea neîntreruptă a operelor literare, de către generaţii, supuse cenzurii transcendentale şi a bunului simţ) a fost scrisă şi tipărită (citeşte: supusă clasicizării, muzeificării dacă nu chiar fosilizării). Posibilităţile oricui – singura condiţie: să ştie să scrie sau doar să se simtă capabil de a transmite un mesaj, pe care, invariabil, îl crede profetic – de a-şi face cunoscute părerile etc., s-au înmiit, iar agresivitatea informaţiei a dizolvat mesajul literaturii autentice, îndepărtându-l pe scriitorul înnăscut de universul lăuntric al cititorului. Amândoi s-au trezit cu aceeaşi cantitate de acces la scris şi tipărit. Injectând o emfază stranie, Barthes proclama în anii '60 ai veacului trecut moartea autorului, de parcă o asemenea realitate ar subînţelege mântuirea cititorului. Calea originalităţii scriitoriceşti a fost distrusă, cel puţin la nivel mediatic, de o sumedenie de teorii, în frunte cu cea a intertextului, emisă de Iulia Kristeva, iar autorul trebuia să se vadă doar ca o variaţiune dependentă a imaginaţiei cititorului, nu şi ca o potenţială treaptă superioară a conştiinţei acestuia. Moartea, de fapt: agonia autorului autentic, a impus tirania indirectă a cititorului (consumatorului) asupra soartei literaturii. În aceste condiţii, celălalt univers virtual (internetul), cu pragmatismul propriu elementelor artificiale ce se vor esenţiale, a pornit să înlocuiască universul spiritual şi să facă din om o entitate ce trebuie să se regăsească la un procent din ce în ce mai mare în toate celelalte entităţi similare, deci să nu fie de neînlocuit din punct de vedere fizic şi identitar. Scopul acesta s-a oglindit la puterea crescândă a computerului personal şi a uşurinţei cu care acesta se poate mânui de aproape oricine până când computerul să se substituie sufletului-pereche a utilizatorului. Căci computerul nu contrazice şi nu combate absolut nici un defect al utilizatorului, deci n-are şanse să fie lepădat, părăsit etc., cum i se poate întâmpla unui suflet-pereche întruchipat în om. Această pseudo-comuniune forţată şi condusă de materialism, idolatrizează comunicarea, dezvăluind totodată dramatic dimensiunea de utopie a acesteia. Nimeni nu prevăzuse că va veni o clipă după care orice reuşită a tehnologiei va lărgi pânza ereziilor şi apropierea apostaziei.

Mind Industry sau „Materie, caut creier”


Se poate observa că societatea (post)modernă foloseşte haosul ca pe un duşman comun şi cumplit al tuturor oamenilor, de câte ori vrea să impună ceva. Fenomene ce vor domina în viitor cotidianul, în primă fază par a fi doar nişte explozii naturale şi sporadice ale fiinţei umane chinuită pe nedrept de rutină şi regres sau nişte revelaţii ale ştiinţei, ceea ce, în limbajul postmodern subînţelege şi înălţarea sa spirituală. Haosul de astăzi, identificând progresul tehnologic şi bunăstarea materială cu desăvârşirea spirituală compune şi impune un limbaj care nu îl poate stăpâni şi controla, ci care amplifică necontenit tot haosul. De aici şi năvala ignoranţei sprijinite de numeroşi termeni de origine juridică gen dreptul la informare, dreptul la opinie, transparenţă, combatere a discriminării, drepturile omului, a minorităţilor de orice fel etc. Limbajul haosului seamănă izbitor cu ansamblul de obiecte rezultat după cumpărăturile la un super-market: peste 80% sunt de prisos, sunt gadget-uri, mărunţişuri ce mângâie hobby-urile sau dorinţele de moment, iar peste 10% reprezintă mâncare. Restul rămas ar reprezenta fondul lexical principal al fiecărui individ. Dar dacă acest fond este dominat de pseudo-cuvinte sau de clişee, procentele se schimbă dramatic. Din nefericire, odată cu mutarea (un soi de depunere bancară) inteligenţei umane la alte materii, nenăscute (ca trupul uman), ci compuse, haosul se străduieşte, tot pe cale artificială, într-o încercare neconvingătoare de a absorbi puteri spirituale prin metode ştiinţifice, să-şi procure un creier conducător, o inteligenţă. Puterea acestei inteligenţe creşte odată cu sărăcirea vieţii lăuntrice a omului şi cu viciul acestuia de a trăi cu şi prin viaţa altora, într-o ambianţă decăzută de voyerism şi idolatrie primară, vizibilă la succesul emisiunilor de real-tv big brother, trădaţi în dragoste, test de fidelitate, camera ascunsă etc. Exact la această străduinţă a haosului, se dezvăluie caracterul de ansamblu şi nu de sistem, al globalizării. La un moment dat al acestui proces, în care ansamblul tinde să devină sistem, imitând sistemul şi prezentându-se ca atare, ansamblul şi sistemul se vor ciocni, şi aproape toate profeţiile care sunt la modă se vor transforma în elementele infantile ale unei poveşti ieşite din maşina de scris.

Quo vidis, -omine?


Evenimentele istorice mondiale, după cum rezultă astăzi, au înlesnit plămădirea treptată a aşa-numitului Sat Global. Conflicte locale au produs tragedii planetare, care, la rândul lor, au făcut posibilă acumularea unor mânii şi frustrări locale ce se pot transforma oricând în conflicte globale, impunând un ciclu nefast al istoriei, care, de către unii gânditori este deja considerată muribundă. Pacea restaurată prin consens şi diplomaţie rămâne mereu temporară şi nu poate avea o viaţă lungă, pentru că nu este una firească. Ea se sprijină pe omiterea sau ascunderea unor adevăruri fundamentale şi pe compromisuri menite să controleze spaţiul în care pot activa acele adevăruri. Şi este cât se poate de logic: când omul duce la extremă ascunderea adevărurilor fundamentale şi crede că le poate distruge definitiv, primeşte drept pedeapsă războiul. Sfântul Maxim Mărturisitorul[3], care datorită credinţei sale a fost pedepsit cu smulgerea limbii şi tăierea mâinii cu care scria, a afirmat că Adevărul credinţei nu se ascunde de dragul păcii. De aici şi eşecul crunt (tradus într-un succes discret şi de lungă durată) a întrunirilor ecumenice. Pentru că orice război a fost precedat şi însoţit cu mari turbulenţe de natură religioasă. Tradiţiile religioase au fost chemate să facă pace sau să reducă tragediile, iar reprezentanţii lor n-au folosit decât foarte rar, în cazuri prea puţin cunoscute, mijloace religioase. Eşecul ecumenismului este ca un fel de replică la străduinţa haosului de a deveni lume (zidire). El dovedeşte încă o dată că minciuna produce autodistrugere nu doar la nivelul individului, ci şi al întregii comunităţi. Minciuna sau deformarea dogmelor dintru începuturi – adevăratele revelaţii cristalizate în cuvinte – au un impact aproape la fel de grav asupra societăţii de astăzi ca şi păcatul originar. Pe de altă parte, obsesia de a găsi un limbaj comun la nivel religios este una nefastă, deoarece deja există un mesaj clar al dreptei credinţe. Fie şi numai prozelitismul mişcărilor religioase ce se proclamă cea mai adevărată, singura, ultima revelaţie etc., te poate convinge că ortodoxia deţine adevărul suprem. De asemenea, răspândirea şi mediatizarea aşa-ziselor părţi bune, pozitive, ale mişcărilor sus menţionate, vor să sugereze că Dumnezeu poate fi şi altfel decât Cel revelat ortodoxiei şi de către ortodoxie.

Lumi de strânsă circulaţie


Năvala informaţiilor neselecţionate care relativizează constant probleme esenţiale ale omenirii, fiind puse la acelaşi rang cu mărunţişuri absurde şi fără nicio valoare reală, au impus dispariţia lentă[4] a nuanţelor de limbaj, a dialectelor, a unor limbi de strânsă circulaţie – şi este logic: dispariţia unui limbaj, a unui idiom, a unei vorbiri, a unei limbi, produce simultan dispariţia unui întreg univers.
Uniformizarea codurilor de descifrare a universului aduc uniformizarea fiinţelor umane, întăresc rutina existenţei, şi alungă orice tendinţă a omului de a-şi păstra şi a se păstra între limitele fireşti ale sistemului primordial de semne. Gândirea în reţea, întru reţea şi pentru reţea însoţeşte ca un simptom întreg procesul. Omul nu mai rămâne el însuşi fie şi pentru că se vede obligat să funcţioneze cu viteza cu care funcţionează maşinile create de el, visând la o viteză mereu mai mare, nu de altceva, ci pentru a câştiga timp. Astfel, având un suflet (încă) viu şi extrem de mult timp mort la dispoziţie, omul postmodern se identifică treptat cu timpul în care nu poate face nimic în afara respiraţiei, devenind propria umbră într-o existenţă biologică a cărui viitor nu rămâne decât decesul. Ca acest deces să se desfăşoare în condiţii cât mai bune, omului îi sunt oferite (în paralel cu singura fericire etc.) şi un ceas internetic al morţii: când mori dacă fumezi x ţigări pe zi, cum trăieşti dacă te laşi de fumat, când mori dacă depăşeşti o anumită greutate corporală ş.a.m.d. Fiecare locuitor al planetei poate consulta acest ceas la www.deathclock.com. În afara preciziei, ceasul morţii preştiute conţine şi întreg arsenalul unei înmormântări (posibilitatea să-ţi scrii testamentul, să comanzi firma de servicii funerare, groapa unde vei fi depus, jerbele etc.) şi te poţi inspira citind cum au murit diferite celebrităţi. Desigur, nu există nicio rubrică în care să-ţi poţi amâna data decesului cu argumente despre cât şi cum şi pe cine ai iubit şi iubeşti, cât de milos sau nemernic ai fost şi eşti, cât şi mai ales ce ai citit până în acea clipă.
Dar am spus că omul deja nu este indispensabil din punct de vedere fizic şi identitar. Odată cu dispariţia lui însă, nu dispare un număr, ci o variantă a lumii.

Satul Global, febra pseudo-profeţiei, ghicitori în ştiinţe, pariori…


Încă nu există o definiţie unanim acceptată sau unanim contestată a globalizării. Termenul este folosit pentru descrierea, sau, mai exact: antologarea unui proces pluri-cauzal ce include o sumedenie de procese aflate în derulare şi care, cum nu s-a întâmplat cu vreo altă ocazie în istoria umanităţii, îşi au finalul rezolvat. Temporar, evenimente ce se întâmplă într-o parte a globului, pot fi văzute, auzite, discutate, descifrate etc. în toate și/sau în orice altă parte a globului, având repercusiuni din ce în ce mai ample asupra indivizilor şi societăţilor la care ajung ca şi cum ar fi izvorât din ele. Conceptul de Globalizare se referă la micşorarea lumii şi la mărirea gradului de conştientizare a lumii ca un întreg, afirma Roland Robertson[5]. Este un instantaneu ce anihilează spaţiul şi timpul, rămânând un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate laolaltă. Pentru cultura scrisă, globalizarea înseamnă înainte de toate gloBanalizare, o decădere treptată şi fără cale de recurs a mesajului literaturii, a relaţiei scriitor – cititor – cetate, dar şi o şansă reală ca scriitorul să devină universal.
Trebuie să subliniem că Satul Global nu se poate ridica decât prin distrugerea Satului Arhetipal, deşi pare a fi o update-are a acestuia. Alcătuită după criterii demografice şi cu o bizară încercare de a identifica numărul oamenilor cu rasele pe care le reprezintă şi cu profesiile actuale, potrivit unor socoteli emise la limita unor bancuri post-apocaliptice, populaţia satului global ar fi hotărâtă de demografie: majoritatea devastează minorităţile, impune sistemul de valori, setul de profesii, modalităţile de supravieţuire, de căutare a fericirii, şi instrumentele necesare unei existenţe ce nu se vrea doar biologică, deşi se luptă să excludă orice alt element câtuşi de străin biologiei.

Viteza luminii versus viaţa Luminii


Marshall McLuhan[6] a emis paradigma devenită celebră (Global Village) în anul 1967. Vorbea despre un happening simultan, în care timpul şi spaţiul se dizolvă. „Ideea că omul nu a fost conceput să trăiască la viteza luminii este una dintre cele mai importante intuiţii ale secolului XXI“, spunea McLuhan, pe când futurologul Alvin Toffler[7], în bestseller-ul său intitulat Future Shock (1970) afirma că „Omul are o disponibilitate biolo­gică limitată către schimbare. Atunci când această disponibilitate este su­prasolicitată, rezultatul este un şoc al viitorului”. Din acest punct de vedere, dominaţia biologicului în viaţa globală n-ar dezvălui decât egocentrismul omului care, conştient de dispariţia sa mereu prematură, vrea să ia şi toate schimbările în lumea cealaltă (nu in Second Life, unde le are deja!). Pentru Toffler, şocul subînţelege o societate hiper-industrializată în care gradul de accelerare a schimbărilor tehnologice şi sociale striveşte şi deconectează vieţile oame­nilor, iar aceştia sfârşesc prin a suferi de o dezorientare şi un stres cumplite. Toffler avertiza că majoritatea problemelor sociale vor deriva tocmai din acest şoc al viitorului. Potrivit socotelilor lui, în ultimii 50.000 de ani s-au succedat circa 800 de generaţii de oameni, dintre care 650 au trăit în caverne. Doar în timpul ultimelor 70 (de generaţii, n.n.) a fost posibil să se comunice în mod eficient între o generaţie şi alta, prin intermediul scrisului. Doar în timpul ultimelor 6, masele au fost capabile să lectureze cărţi tipărite. Doar pe parcursul ultimelor 4 timpul a putut fi măsurat cu precizie. Doar pe parcursul ultimelor 2 au fost folosite motoare electrice. Iar majoritatea copleşitoare a tuturor bunurilor de consum de care ne folosim la ora actuală a fost dezvoltată de generaţia de astăzi“. Toffler observă că tehnologia se alimentează pe sine într-un soi de spirală în care distanţa dintre idei şi aplicaţii, dintre descoperiri şi invenţii, dintre teorie şi practică, se micşorează într-un ritm ameţitor. Lucidităţii lui Toffler îi scapă însă, câteva amănunte. Primul ar fi inexistenţa istoriei aşa cum o concepem noi astăzi, de-a lungul celor 650 de generaţii ale cavernelor. Această cantitate imensă de timp, folosită ca o jertfă biologică adusă raţiunii, este spulberată odată cu extinderea Satului Global. Ea devine viitorul ce găzduieşte şocul, deoarece triumful biologicului nu duce decât la inexistenţa istoriei ce se poate jertfi în continuare înspre raţiune. Triumful biologicului înseamnă, în fapt, eşecul raţiunii, deşi tocmai raţiunea, separându-se de trăire, susţine triumful biologicului.

Greşeala, omul, maşina


Potrivit lui Martin Rees[8], autorul cărţii Our Final Century, probabilitatea ca specia umană să se distrugă pe sine şi lumea care o înconjoară, în următorii 100 de ani, este de circa 50%. Despre iminenţa acestei autodistrugeri se consumă astăzi cam 50% din procentul rămas la limbaj după ce peste 80% sunt irosite de mărunţişuri, iar peste 10% - de mâncare. Excesul de zel intelectual în eshatologie (foarte des amatoare) funcţionează ca un spaţiu absorbant şi distrugător lent de credinţă.
Rees consideră că pericolele corelate neotehnologiilor se profilează a fi mai grave şi mai puţin controlabile, decât pericolul cu care ne-am confruntat timp de decenii, al unor catastrofe nucleare: atacurile asu­pra mediului, provocate de activităţile umane, au cauzat deja daune mult mai mari decât au reuşit s-o facă vreodată calamităţi naturale precum cutremurele, erupţiile vulcanice şi impactul asteroizilor; virusurile puternice, pe care omul le creează cu ajutorul ingineriei genetice pot anihila milioane de persoane, iar experimentele atomice ar putea declanşa o reacţie în lanţ în măsură să determine distrugerea fiecărei particule a Cosmosului. Rees îi oferă lumii doar 50% şanse să nu (se auto)sfârşească până în 2100, mai ales din cauza celor pe care-i numeşte „idioţii satului global“. Aceştia ar putea cauza catastrofe biologice din greşeală. Rees n-ar putea să greşească?! Pe site-ul american www.longbets.org – care acceptă cele mai stranii pariuri legate de viitor şi care se autodefineşte drept „o arenă pentru previziuni competitive şi responsabile“ –, Rees a pariat ca, până în 2020, bioTeroarea sau bioEroarea va provoca un milion de morţi în cadrul unui singur eveniment. Nu mă preocupă numai organizaţiile teroriste, susţine Rees, ci şi idioţii individuali care au o mentalitate similară cu a celor care proiectează viruşii pentru computere[9]. Viziunea lui Rees pare credibilă, dacă suntem de acord cu paradoxul ce domină epoca tehnologiei avansate. Potrivit acestui paradox, omenirea este împărţită în două categorii, inegale numeric: indivizi care cunosc ceea ce nu controlează şi indivizi care controlează ceea ce nu cunosc. Idioţenia care îl deranjează pe Rees este un produs şi o realitate amplificate de triumful calităţii (biologicului) asupra cantităţii, ca o reacţie la autoizolarea în raţiune a elitelor intelectuale, iar în ceea ce priveşte posibilitatea greşelii umane de a produce catastrofa Rees pare a nu cunoaşte (sau a nu rosti) unele realităţi ce reduc eminenţa greşelii umane la un procent extrem de redus chiar şi teoretic. Omul poate greşi, dar maşina niciodată.

Alchimia realismului globalist


Dar circulă şi pre-viziuni mai romantice în ruperea lor de realitate, în autosuficienţa şi incredibila aroganţă subtilă cu care sunt răspândite. Redau câteva paragrafe dintr-un soi de pre-scrisoare de adio sau invers, semnată Paulo Coelho[10], un vânzător global de romane despre care se poate vorbi mai mult înainte de a fi cumpărate şi citite. ”Alchimistul cuvântului”, cum este supranumit deseori, printre altele afirmă că, în Satul (sau Statul) Global ”Diploma nu va mai fi importantă: vom avea facultăţi de medicină, inginerie şi drept. Celelalte vor dispărea de pe hartă, deoarece actualele generaţii vor înţelege că nu prea foloseşte formarea într-o universitate, dacă apoi lucrezi la ceva care nu are nicio legătură cu studiile… Vor reveni triburile: un mare teoretician în comunicare, Marshall McLuhan, a afirmat că lumea va deveni un sat global, unde toţi vor urma aproape aceleaşi reguli. N-a prevăzut mecanismul numit internet[11], care permite ca oamenii să se organizeze în acord cu afinităţile lor. Statul poate că va mai exista, dar oamenii vor crea naţiuni virtuale. Exodul va fi de la oraş spre sat: metropola, vestigiu al unei epoci în care mijloacele de comunicare şi serviciile erau destul de limitate, îşi va pierde funcţionalitatea. Cele mai bune salarii vor fi ale tâmplarilor şi meşteşugarilor, nu ale sociologilor şi psihologilor. Serviciile (bănci, cumpărături) vor fi prestate de firme virtuale. Ideea de succes se va schimba: omul de succes va fi acela care profită mai bine de viaţa lui, nu bogatul".
Autorul preia celebra frază a unui nobelist suedez: să ne străduim să adăugăm viaţă anilor noştri şi nu ani vieţilor noastre. Ideea de succes, devenită deja un virus planetar, este aceeaşi în condiţiile în care, civic vorbind, nu poate profita de propria viaţă cel ce nu deţine bani pe măsura ambiţiilor sale. Din punct de vedere spiritual, ideea este străveche şi nu necesită întărire prin reformulare.
"Viaţa va fi mult mai simplă: ne vom întoarce la lucrurile plăcute, ieftine, poate gratuite – cum ar fi un peisaj frumos, o plimbare până la piaţa din micul nostru orăşel", continuă Coelho, fiind la curent, sper, cu catastrofa mediului înconjurător. La nivel psihic, în absenţa credinţei în Dumnezeu, acele peisaje idilice sunt posibile doar în măsura în care mass-media ţine sub control şi nu publică imaginile numeroaselor spaţii ale planetei fostă albastră unde versetele Apocalipsei au devenit deja realităţi spirituale şi geografice. "La întoarcere, vom putea citi ziare sau vedea ştiri de oriunde, datorită tehnicii. Tot ea ne va ajuta să ţinem legătura cu tribul răspândit pe toată planeta. Intuiţia va fi la fel de importantă ca şi logica: omul, cu mari eforturi, va începe să-şi dezvolte potenţialul necunoscut. Zeiţa va câştiga teren: nu ajung cincizeci de ani pentru ca ideea Marii Mame să fie aşezată pe aceeaşi treaptă cu aceea a Tatălui - care acum domină sistemele religioase. Dar vor fi mai puţine prejudecăţi şi poate că Biserica Catolica se va pregăti pentru a permite femeilor să devină preotese". Încercând să îmbogăţească arsenalul ecumenismului – care, în esenţă, nu este decât o mişcare umană ce vrea să-i unească pe cei aleşi cu cei eşuaţi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat chiar nimic grav în istoria sufletului omenesc, folosind duşmanul comun, materialismul, pe post de sperietoare (ca şi cum materialismul ar fi fost mai puţin feroce în momentele-cheie ale istoriei religiilor) – autorul vrea să rezolve o profundă problemă mistică cu mijloace strict juridice, alias cu drepturile omului. El nu vrea să accepte că Tatăl este Creatorul, incluzând-o mistic şi pe Marea Mamă în atributele Sale, negând astfel capacitatea născătoare a Tatălui. Prezenţa restrânsă a femeii în ierarhia mistică nu este o dovadă de patriarhalism sau de tiranie faţă de femeie, ci un respect divin faţă de vocaţia înnăscută a omului. Această stare de fapt respectă în mod desăvârşit sistemul suprem de semne ale Creaţiei, inclusiv sexul, elementele definitorii, comune, diferenţiatoare etc. "Fundamentalismul va ajunge la apogeu: tocmai din cauza celor două concepte anterioare, reacţia va fi violentă. Toate religiile îşi vor mobiliza credincioşii împotriva reformei, şi asta va provoca multă suferinţă. Vorbind despre o lume din nou tribală, cred că marile triburi vor fi compuse din religiile tradiţionale. // Xenofobia statală va pierde teren: xenofobie – "aversiunea pentru oameni si lucruri străine”. Azi, în tarile dezvoltate, există groaza de emigranţi, ca mână de lucru ieftină şi cultură diferită. În viitor, vom asista la înmulţirea legilor care vor împiedica imigraţia… Dintre cele trei religii monoteiste, islamul va fi mai tare: nu vreau să intru în discuţii politice, dar după începuturile epocii creştine s-au format două curente derivate din gândirea lui Iisus. Unul spunea că acceptarea ei depinde de voinţa fiecăruia. Celălalt afirma necesitatea unei ierarhii şi stimula martirajul ca formă de a arăta importanţa convertirii. A câştigat curentul care stimula martiriul – noi, toţi catolicii, am învăţat din exemplul dat de creştinii lapidaţi sau aruncaţi fiarelor în circurile romane. Azi, din nefericire, ideea de martiriu a revenit în forţă, prin fundamentaliştii islamici. În ciuda diferenţei (sacrificiul inocenţilor şi asasinatele acestora), noţiunea de martir e mai puternică şi se va impune. // Vor exista mai multe limbi, şi o limbă comună: cine va vizita Spania peste cincizeci de ani, va vedea că în Catalunia se vorbeşte doar catalana, şi în Ţara Bascilor - doar euskera. E valabil pentru toate ţările: limbile vor prolifera ca un mod de a menţine identitatea culturală a triburilor. Dar va exista şi o limbă care va permite triburilor să comunice între ele - şi pentru că era legată de naşterea internetului, limba comună va fi engleza, deşi în 2055 limbă majoritară va fi chineza”.
Desigur, e uşor a face profeţii într-o lume în care longevitatea omului, în calitatea şi intensitatea ei spirituală, a scăzut aproape la nivelul locuitorului din caverne. Migraţia a fost impusă de devitalizarea anumitor spaţii şi de renunţarea la muncă în numele confortului sporit şi uşor de atins. Fundamentalismul religios vine şi ca o reacţie la secularizarea vieţii şi a lumii, odată cu dublul standard folosit la descrierea sistemului democratic global.
Demonetizarea unor termeni care nu-şi mai găsesc corespondent în viaţa cetăţii, a grăbit distrugerea omului, creat după chipul şi asemănarea Creatorului. Scopul acestei catastrofe a fost dezvăluit acum o jumătate de secol şi de către marele mistic şi martir Vladimir Ghika[12]. Distrugerea omului, dovedirea neîntreruptă a faptului că el nu-şi merită calificativul de Cunună a Creaţiei, încearcă să distrugă chipul Creatorului, care a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Cât despre creşterea impactului pe care l-ar căpăta în viitor martiriul, se poate afirma că unde domneşte diplomaţia, martiriul nu-şi are rostul. Plafonarea existenţei la acest început de veac XXI, a relativizat orice acţiune de implicare a omului la viaţa cetăţii, învelind martiriul cu o haină batjocorită, considerată demodată, depăşită.
Cert şi foarte trist este că Satul Global n-are nevoie de genii şi de martiri, decât după ce ei se sinucid. Reţeaua nu-i suportă vii. Sau îi suportă şi îi idolatrizează până când nu mai sunt credibili.

Descentralizarea şi re-centralizarea

mesajului literar


Cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost în egală măsură fastă şi nefastă pentru literaturile scrise în Balcani. Metoda realismului-socialist, impusă cu mijloace politice, a încercat să cioplească în conştiinţa cititorilor şi a scriitorilor chipul monstruosului Om Nou – un ansamblu de virtuţi şi impersonalitate care, în mod straniu, poate fi astăzi încarnat în numeroşi locuitori ai planetei noastre. Ignorant şi radical prin excelenţă, fanatic şi ateu, pătruns până în măduva oaselor de ideologic şi limbaj de lemn, stăpânit de un dezechilibru intim demn de milă şi uimire, internaţional în gândire, meschin în acţiune şi robot în simţire, produsul realismului socialist a fost înlocuit temporar de Omul de Tranziţie. Proaspăt eliberat de sub jugul totalitarist, acesta era călăuzit de câteva idealuri:
· să le povestească tuturor, mai ales apusenilor, cât a suferit sub comunism;
· să le dovedească tuturor, mai ales apusenilor, cât de împotriva sistemului a fost;
·  să-şi trăiască retroactiv, cât mai rapid, viaţa irosită vreme de o jumătate de veac;
·  să-şi asigure un nivel cel puţin decent de confort, occidental, dar depunând munca de până atunci;
· să denigreze, mai ales în prezenţa şi atenţia apusenilor, existenţa şi mentalitatea din care provine;
·  să ridice în slăvi sistemul democratic fără a-l cunoaşte în direct;
·  să idolatrizeze spaţiul balcanic şi misiunea poporului din care face parte ca individ;
Euforia produsă de căderea Zidului Berlinului a fost înlocuită de resemnarea impusă de ridicarea peste noapte a unui număr impresionant de ziduri de mătase, dar la fel de insensibili. Prejudecăţile extraliterare, stratificate în mentalităţile răsăritean şi estic, joacă şi astăzi un rol negativ în evoluţia literaturii care se scrie în Balcani, dar şi în cea europeană şi universală. Mesajul literar nu mai este impus şi supravegheat de o singură sau o anumită ideologie, dar este centralizat de o ideologie globală, ce poate fi numită Decesul tuturor utopiilor. Dincolo de ea, scriitorul nu poate zări nimic, în afara religiei, a întoarcerii la Dumnezeu, dar, dacă scrie în armonie cu poruncile ortodoxiei, este imediat catalogat, izolat, scos din circulaţia mediatică, tratat ca un adept al teoriilor conspiraţiei. El nu poate avea succes decât dacă îşi înlocuieşte crezul cu pseudo-dogmele impuse şi susţinute de oameni.
Descentralizarea mesajului literar a devenit, de fapt, o nouă centralizare, prielnică, comodă, uşor de asimilat pentru mentalitatea şi limbajul sătenilor globali. Sistemul de valori s-a răsturnat prin universalizare, judecăţile de valoare au fost relativizate, iar vocaţia certă şi talentul au fost înlocuite cu mediatizarea. Clanofilia, ancestrală și/sau de import, susţinută de oficialităţile diferitelor doctrine politice, într-o situaţie politică ce se suprapune diferenţelor dintre doctrinelor datorită pragmatismului, a produs o ruptură fatală în sânul breslei scriitoriceşti. Scriitorii sunt separaţi în oficiali (pe cale de universalizare, traduşi în numeroase limbi, premiaţi, prezenţi în toate ziarele, canalele de radio şi televiziune, în toate concursurile mai sobre sau mai distractive, mereu în sânul poporului sau al popoarelor) şi clasici ascunşi (condamnaţi la tăcere, la un lent martiraj mediatic, la uitare de vii etc., dar păstrând intact filonul marii literaturi, a celei ce vindecă boli sufleteşti şi înfrumuseţează gândirea umană). Vechea lege a realismului socialist, potrivit căreia Nu poţi fi universal, dacă nu eşti naţional a revenit sub o altă formulare şi anume: Nu poţi fi deloc, dacă nu eşti global. Situaţia pare şi mai întunecată, dacă observăm că încercarea de a revitaliza Apusul prin absorbţia talentelor balcanice pe criterii literare şi extraliterare a eşuat. Devastat de mamonism, Apusul nu mai este interesat să investească în slujbaşii unei meserii care este pe cale de dispariţie nu datorită atingerii desăvârşirii, ci datorită alterării. Literatura este privită şi ea ca o fabrică de valori măsurabile, verificabile, capabile să producă bani, şi, dacă vinde, mai rămâne valabilă. Dacă nu aduce profit, nu-şi aduce nici vreo şansă clară de supravieţuire.
Decăderea literaturii a făcut să înflorească şi o altă formă a idolatriei printre cititorii ce refuză profunzimile sufletului şi ale gândirii. După ei, scriitorul care vinde multe exemplare, este şi cel mai important, cel mai bun, cel mai nemuritor. Cultul lui carpe diem, al auxiliarului ce amuză şi relaxează în locul gândului şi suferinţei ce înveşnicesc, al erotismului ieftin şi al desfrâului tratat ca o prelungire a libertăţii, au superficializat conştiinţa cititorului şi, implicit, a scriitorului său, care poate fi numit un autor de curte, decedat din punct de vedere moral şi artistic de când cititorul este în stare să citească în cărţile acestuia ceea ce îi convine şi nu ceea ce îl zguduie spre a-l scoate din letargie. Întru mângâierea instinctelor Cititorului Nou, rafturile librăriilor, ale hiper-marketurilor, spaţiile ale mass-media oferă nenumărate volume de hârtii bine broşate, frumos copertate, ce conţin soluţionarea următoarelor mari dileme ale omenirii:
· Triller-ul pseudo-religios, tinzând să refacă în text(e) păgânismul şi să răzbune eşecul imperiilor în faţa Credinţei (semnate de autori tip Dan Brown, de epigonii şi adversarii lor);
· Căutarea sinelui pierdut, auto-îndumnezeirea şi găsirea fericirii cu ajutorul unor reţete (semnate de autori tip Dan Brown, de epigonii şi adversarii lor);
· Deheroizarea prin punctarea până la insuportabil, a umanismului potenţial sau ascuns datorită sălbăticiei acestei lumi negativi, al unor protagonişti criminali, stricaţi, rataţi etc., pentru a îmblânzi chipul criminalităţii de orice natură (nenumăraţi autori şi epigonii lor);
· Plămădirea unor lumi confecţionate din frânturi SF, coşmaruri şi elemente paranormale, lumi vizitate şi transformate în bine de eroi mici în vârstă, dar mari în puteri magice, gen Harry Potter;
·  Mitul descifrării unor coduri extrem de importante pentru viitorul universului şi care coduri, talismane, calendare, hieroglife, desene, formule magice etc., niciodată n-au avut vreo legătură cu Dumnezeu;
·  Mitul conspiraţiilor străvechi, al frăţiilor ce conduc şi distrug din umbră, un şantaj indirect şi o întărire a spaimelor umane ancestrale, prin dovedirea a cât de intangibile ar fi conspiraţiile – (semnate de autori tip David Icke, de epigonii şi adversarii lor);
· Slăvirea unor protagonişti ai Renaşterii şi ai iluminismului, precum şi ridicarea în slăvi a ştiinţei, raţiunii, străfundurilor nedescoperite ale omului etc.
Cărţile sunt împărţite în Best-seller şi maculatură. Cu precădere în Balcani, drumul este clar trasat: Librăria devine papetărie, pe urmă: magazin de haine second hand, alimentară, farmacie, fast food, sediu de bancă.
Târgurile internaţionale de carte nu mai au nimic din templele de altădată. Ele nu mai sunt mici şi suficient de încăpătoare, reclădind în gând copilăria şi înviind miresmele irepetabile. Ele acum sunt nişte hale imense, aeroporturi închise temporar, stadioane în timp de vacanţă, umplute cu cărţi, cu mese din ce în ce mai rotunde, cu măsuţe unde se negociază drepturi de autor, traduceri, mediatizări posibile, se ciocnesc pahare de şampanie, se dau premii, sunt recompensaţi indivizi cărora deseori nu le-a mai rămas decât vârsta venerabilă sau o extrem de firavă legătură cu literatura autentică.
Dar în esenţă, haosul ce domneşte astăzi peste literatura balcanică, europeană şi nu numai, este, de fapt, haosul conştiinţei umane, ce se multiplică prin idolatrizarea aceluiaşi limbaj, indiferent de limba din care provine, folosit de scriitor şi aprobat de cititor.

Perspective


Considerat a fi un fenomen ajutat şi de cei care îl ridică în slăvi, şi de cei care îl condamnă, şi de cei cărora le este indiferent, globalizarea tinde să fie văzută nu doar ca singura încheiere posibilă a unui proces natural, ci şi singura alternativă salvatoare pentru omenire.
Să insişti asupra elementelor negative ale unui fenomen înseamnă să le prelungeşti viaţa şi să le extinzi impactul. Dar există şi o insistenţă care le poate încremeni. Fără îndoială, starea reală a lucrurilor nu este atât de disperată pe cât pare după adunarea şi expunerea unor date prin care globalizarea extirpă treptat meseria de scriitor şi marea literatură (ce nu se cumpără şi nu se vinde). Şi aceasta deoarece Dumnezeu se lasă în continuare trăit şi pentru că viaţa omului în trup nu depăşeşte viaţa maşinii în prezent.
Gânditorul român Vasile Andru crede că astăzi "se schimbă treptat şi imperceptibil tipul de civilizaţie. De la civilizaţia culpei (în care mai suntem), omenirea trece încet la civilizaţia revelaţiei. De la cunoaşterea prin acumulare şi informaţie, trecem la cunoaşterea prin extensie mentală vastă care pregăteşte omul pentru stadiul revelatoriu. Este un semn al timpului. La scara individului (a unora, fireşte) se poate concepe uşor un asemenea salt. Pare o utopie să vezi acest salt la scara speţei umane întregi! Natura însă rezolvă cu simplitate secretă procese care, dacă ar fi lăsate pe seama omului, ar fi imposibil de rezolvat. Spuneam: un om sau un grup de oameni care îşi desăvârşesc fiinţa, creează un curent nevăzut, suficient de puternic ca să atragă prin el, în orice moment, în veghe şi în somn, mii de semeni ai noştri, care-şi văd de treabă, fac comerţ, fac politică, fac dragoste, fac agricultură, sau lucrează în aceste splendide birouri computerizate (…) În ciuda procentului de stagnanţi, în ciuda unei rezistenţe inconştiente la acest proces, în ciuda dorului de întoarcere la anorganic care ne cuprinde uneori, acest proces de extensie spirituală este activ, este continuu"[13]. Grigorie Sinaitul[14] spunea că există două feluri de rai: esthetos kai noitos, estetic (al simţurilor) şi noetic (spiritual), Raiul – Eden şi raiul harului... O zicală populară românească, cu inconfundabilul umor şi cu cea mai înaltă dintre resemnări, luciditatea, observă că în aceste vremuri „Atei au dispărut cu totul, iar credincioşii au devenit tot mai atei”. În loc de atei, adică oameni fără Dumnezeu, comentează Andru, se va extinde categoria rafinaţilor spiritului[15]. Este clar că aceştia nu sunt în stare să schimbe mersul lucrurilor şi cu atât mai puţin mersul sufletelor. Doar omul dotat cu clarviziune de tip patristic poate trece neschimbat prin schimbările violente prin care trece lumea pe cale de globalizare. Despre acest om, filosoful ortodox rus Ivan Kireievski, spunea: "Cel înzestrat cu gândire patristică se află la o răspântie a tuturor căilor ce pot fi urmate în viaţă. El priveşte în lungul fiecăreia şi, din această poziţie, mai presus de toate celelalte, vede starea, primejdiile, foloasele şi destinaţia spre care îl poate conduce fiecare drum. Un astfel de om cântăreşte fiecare cale posibilă, din perspectiva gândirii patristice, pe măsură ce convingerile sale vin într-un contact real şi nu ipotetic cu societatea în mijlocul căreia trăieşte"[16]. Nu este vorba despre vreun supraom sau de vreo variaţiune pe tema starurilor cinematografice, ci despre un om care comunică cu semenii şi cu lumea de pe poziţia celui ce a cunoscut deja comuniunea. Acest om nu poate face mai mult decât să nu trăiască în locul altuia. El ştie, de asemenea, că anihilarea unei realităţi negative se poate face uşor: prin credinţa într-o realitate superioară şi, implicit, prin încredinţarea lui Dumnezeu. Cine merge pe drumul cel vechi, nu se teme de moarte. Empatia va juca şi ea un rol care acum pare de domeniul literaturii. Putem reaminti aici o parabolă reală povestită de marele Părinte Paisie Aghioritul[17]. Un hoţ încerca să intre într-o mănăstire de maici, dar a fost descoperit când se afla exact pe zidul înconjurător. Maicile l-au crezut sfânt, au ieşit toate în curte, au îngenunchiat în faţa lui, pe urmă l-au ajutat să coboare, l-au dus înăuntru, fericite că rugăciunile lor fuseseră ascultate. Îngrijeau de luni de zile o femeie bolnavă de moarte şi se rugaseră lui Dumnezeu să le ajute. Hoţul rămăsese mut de această întorsătură a evenimentelor. Fără a-i da timp să reacţioneze, maicile i-au spălat picioarele, iar din apa aceea i-au dat să bea femeii bolnave. Aceasta şi-a revenit numaidecât, uluind întreaga comunitate, inclusiv pe medicii care au venit s-o consulte[18]. Această parabolă a puterii gândului bun vorbeşte de la sine, fiind una dintre multele cazuri în care o întâmplare cât se poate de firească pentru unii, pare miracol pentru alţii, legendă pentru alţii şi literatură pentru restul.
În afara miracolelor la care nu ajungem prin mass-media, există deja şi se scriu în continuare cărţi mari, ce învaţă sufletul omenesc pentru un viitor la care nu poate avea acces decât înţelegând moartea ca pe un sfârşit şi pe care viitor îl poate trăi dacă percepe moartea ca pe un început. Aceste cărţi desăvârşesc în lăuntrul lor acea artă prin care se poate controla politicul şi mobilizarea non-violentă de a controla guvernele[19]. Literatura este strâns legată de credinţă şi reprezintă un mijloc superior de o triplă comunicare bi-direcţionalǎ: Dumnezeu – om (scriitor) – om (cititor) şi invers. Ea nu mântuieşte, dar iluminează conştiinţe, pregătindu-le pentru clipa revelaţiei individuale și/sau pentru menţinerea ei. Numai relaţia tainică a omului cu cartea nu obligă omul să fie, chiar şi temporar, un altul, o fiinţă supusă cotidianului.
Intenţionat am folosit până spre încheierea acestui material un stil ce imită mişcarea ameţitoare a detaliilor, a particulelor ansamblului de fenomene, lucruri, teorii, superstiţii, soluţii, prevestiri, situaţii, termeni, cuvinte şi simţiri ce ne înconjoară. Printr-o insistenţă specială a cantităţii, particulele exterioare tind să inoculeze convingerea că fac parte dintr-un mozaic uluitor, şi că sunt în stare să-l plămădească, e suficient să avem răbdare sau, mai exact: să câştigăm cât mai mult timp, adică să ocolim răbdarea. De fapt, orice ansamblu care se zbate să devină sistem, călăuzit doar de om, eşuează şi se autodistruge, la fel cum argumentarea intelectuală a celor discutate până acum dispare, dacă nu este urmărită şi descifrată cu inima.
Dacă folosim logica prezentului global, putem afirma că, după un răstimp apocaliptic, eminent dacă omul nu va alege adevărata credinţă în locul întregului ansamblu de confort şi pseudo-mântuire ce i se oferă acum, singurul mijloc prin care putem reîncepe întoarcerea spre sufletul nostru va fi tot cartea, cea tipărită sau scrisă cu stiletul pe pietre, sau cartea găzduită şi desăvârşită în memoria noastră de vocile predecesorilor pentru care lumea era suficient de spaţioasă şi frumoasă, dar mai ales de realitatea divină pentru care ceea ce noi numim viaţă nu este decât una din secundele trezirii noastre la viaţă. Viaţa aceea – pe care unii o trăiesc încă de pe acum, înainte de a-şi părăsi trupurile – va spulbera înţelepciunea înţelepţilor care cred că pot cunoaşte mai mult decât inimile.




[1] "Cand ochiul citește, creierul scrie de mână. Să citești înseamnă să scrii", au explicat pentru Le Point doi cercetatori de la Centre national de la recherche scientifique (CNRS). Potrivit acestora, atunci când citești, mai multe zone cerebrale simulează actul scrierii de mână. Impulsurile sunt însă diferite atunci când avem de-a face cu scrierea la tastatură: oricare ar fi litera, gestul este același - apăsarea unui buton. Știre: Mai are rost sa iti inveti copilul sa scrie de mana? În 45 de state din America scrisul de mână va deveni de anul viitor materie opțională în școli – Hotnews.ro, 25 februarie 2013.
[2] Vezi Adela Cristina Teodorescu, Jurnalul Naţional, 31 ianuarie 2008.
[3] Monah şi mistic bizantin, autorul unor opere importante pentru teologia Bisericii răsăritene (580-662). Textele sale mistice au fost incluse în Filocalia. Tratează mai ales despre iubire ca şi concept creştin, dar are şi o importantă exegeză asupra unor autori cum ar fi Dionisie Areopagitul sau Grigore de Nazianz. Supranumele de Mărturisitorul provine din faptul că nu a cedat insistenţelor imperiale de a trece la Monotelism, în ciuda torturilor la care a fost supus.
[4] Conform statisticilor, în lume dispare săptămânal un idiom sau un dialect.
[5] Sociolog şi teoretician al globalizării, profesor la Universitatea Aberdeen din Scoţia, autor al volumelor: Globalization: Social Theory and Global Culture, 1999, Globalization: Social Theory and Global Culture, 1992, The Sociological Interpretation of Religion, 1983 etc.
[6] Herbert Marshall McLuhan, (1911-1980), teoretician canadian al comunicării şi al problemelor lumii postmoderne, autor al unor opere de referinţă precum: The Mechanical Bride (1951), The Gutenberg Galaxy (1962), Understanding Media (1964), From Cliché to Archetype (1970, with W. Watson), and City as Classroom (1977, with K. Hutchon) etc.
[7] Scriitor şi futurolog american născut la 3 octombrie 1928, cunoscut în întreaga lume pentru operele sale în care tratează problemele revoluţiilor digitale, de comunicare, de corporaţii şi de specificul dezvoltării tehnologiei într-o lume postindustrială.
[8] Profesor la Universitatea Cambridge, deţinătorul titlului «Astronomer Royal”, membru al Societăţii Regale şi al Academiei de Ştiinţe din Statele Unite, preşedinte al Royal Astronomical Society (1992-94), unul dintre cei mai apreciaţi cosmologi ai zilelor noastre. A adus contribuţii importante în studiul găurilor negre, al formării galaxiilor şi în astrofizica la energii înalte.
[9] Vezi şi Revista Descopera, 27 octombrie 2007.
[10] Scriitor şi jurnalist brazilian născut la 24 august 1947 la Rio de Janeiro, autorul unor romane traduse în numeroase limbi (Alchimistul, Al cincilea munte, Manualul războinicului luminii, Veronika se hotărăşte să moară, Diavolul şi domnişoara Prym etc.). Potrivit lui Pierre-André Taguieff, ”Paolo Coelho afirmă că își datorează cărțile adeziunii sale la Ordinul RAM (Regnum Agnus Mundi sau Exigență-Adorație-Îndurare), societate secretă și / sau ezoterică catolică spaniolă ce ar fi fost întemeiată în 1492 și în care romancierul-maestru de înțelepciune ar fi fost inițiat de către un om de afaceri olandez întâlnit din întâmplare, în 1970, într-o cafenea din Amsterdam (Introvigne, 2005, p. 23, nota 4)” – vezi Pierre-André Taguieff, ”Iluminații, ezoterism, teoria complotului, extremism”, Editura RAO, București 2008, p. 34.
[11] Care în mistica ortodoxă se numeşte Darul Străvederii. De asemenea, în folclorul balcanic se găsesc numeroase întâmplări şi instrumente magice folosite astăzi de internet.
[12] Urmaş al familiei Ghika, monah şi preot (Constrantinopol, 25 decembrie 1973-Jilava, 16 mai 1954), martirizat în închisorile comuniste, autorul unor cărţi revelatorii despre credinţă şi starea lumii de-a lungul secolului XX.
[13] Vezi Vasile Andru, Proză, eseuri, interviuri, Editura Hyperion. Chişinău, 1995, p. 242-243.
[14] Mare monah şi teolog ortodox (1255-1346) care, împreună cu celălalt mare teolog Grigore Palama (1296-1359), începe mişcarea de reînnoire duhovnicească din Sfântul Munte în secolul XIV, cunoscută sub numele de isihasm (meşteşugul liniştirii, Rugăciunea lui Iisus, Oratio Mentis).
[15] Andru, Vasile, Viaţă şi semn, Editura Herald, Bucureşti, 2005, p. 217.
[16] Rose, Serafim, Ortodoxia şi Religia Viitorului, Editura Sophia, Bucureşti 2007, p. 10.
[17] Monah ortodox grec pe numele său terestru Arsene Eznepidis (Farasa, 1924-Salonik, 1994), mistic şi teolog de excepţie, considerat a fi unul dintre sfinţii pe care Sfântul Munte Athos i le-a dăruit lumii în vremurile sfârşitului, autor a numeroase cărţi religioase, printre care Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan.
[18] Vezi Anastasios Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus..., Editura Evanghelismos, 2006.
[19] Idem, p. 221.