Litere şi fosfor (Faik Konica)

Prof.dr. ARDIAN KYCYKU


Rugăciunea scriitorului


... Iar după ce am vorbit despre scriitori, vreau să vă mărturisesc ceva: am observat că toate cărţile de rugăciuni conţin rugăciuni pentru orice meserie şi profesie, dar n-au niciuna pentru scriitori. Eu nu prea sunt credincios, dar uneori mă mistuie focul unei credinţe temporare. Mă simt acum într-o astfel de stare şi am alcătuit o rugăciune, pe care vă rog să-mi permiteţi s-o citesc. N-are de-a face cu vreo religie anume, şi oameni din toate confesiunile o pot accepta. “Tatăl Nostru care eşti în ceruri, dă-ne puterea să ne ţinem gura închisă de câteori n-avem nimic de spus. Dăruieşte-ne răbdarea ca să înţelegem profund fiecare chestiune înainte de a scrie despre ea! Inspiră-ne cu un sentiment ascuţit al dreptăţii, ca nu doar să vorbim fără părtinire, ci şi să ne purtăm ca atare. Salvează-ne de capcanele gramaticii, de strâmbăturile limbii şi de aiurelile presei. Amin!” (1933)
Faik Konica


O bucurie greu de controlat îi cuprinde pe ai noştri de câteori moaştele vreunui uriaş decedat în exil se întorc în patrie. Am fost profund tulburat de această bucurie când au revenit în ţară resturile pământeşti ale lui Naim Frashëri, considerat poetul naţional al albanezilor, intelectual discret şi rafinat, de profesie vameş în administraţia Imperiului Otoman, creator de largă respiraţie şi în limbile persană şi greacă veche. Deşi zilnic ne bronzau creierii reflecţiile orbitoare ale aurului epocii comuniste – şi nu mai aveam la ce altă fericire să ne aşteptăm – revenirea moaştelor lui Naim şi ale fraţilor săi celebri[1], nu-ţi permiteau să înţelegi dacă bucuria era legată de înmormântarea lor în patrie sau de timpul îndelungat petrecut sub pământ străin. Am înţeles atunci că unii dintre noi chiar aveam să murim, iar alţii: pot muri chiar în străinătate.
Exilul părea a fi o drumeţie anevoioasă de-a lungul căreia, din varii motive carnea se lepăda de tine, îţi scotea scheletul la vedere, şi nu-ţi mai rămânea decât să aştepţi întoarcerea în patrie. Era ca şi cum ai fi murit în iad, căci Albania comunistă, felinar strălucitor, călăuză a proletariatului mondial în lupta împotriva capitalismului[2], era înconjurată de iad. Orice spaţiu ce depăşea graniţele de stat, aparţinea infernului. I-am considerat foarte norocoşi pe scriitorii şi intelectualii noştri care izbutiseră să revină vii în patrie şi să nu-şi lase oasele afară aidoma nizamilor[3] de altădată. Chestiunea cu oasele mai evoca un obicei otoman. Oasele eroilor sau ale duşmanilor ucişi erau împărţite între soldaţii imperiului şi purtate la gât, în piept, în buzunare etc, pentru a atrage câte ceva din soarta şi capacităţile celui decedat. Astfel de oase erau numite haimalii.
Atmosfera de sărbătoare ce a însoţit înmormântarea fraţilor Frashëri ne-a ajutat mai târziu să cântărim, cu o marjă generoasă de inexactitate, proprie paranoiei celor la putere, cam ce ură le purtau aceştia din urmă marilor scriitori rămaşi afară, vii sau morţi. Cei încă vii nu aveau voie să se întoarcă, nici măcar pentru a fi ucişi în patrie. Potrivit oficialităţilor, îşi meritau soarta, de vreme ce nu percepeau ce minunat era sub comunism. Se vânduseră marilor puteri, cercurilor duşmănoase, serviciilor secrete ş.a.m.d. Plecaseră înainte de triumful comunismului sau mai rău: fugiseră după 1945, şi aveau să rămână veşnic acolo, cu oase, cu orbire ideologică, cu tot. Nimeni nu putea visa pe atunci că Enver Hoxha[4] este şi el muritor, că regimul va cădea, iar soarta osemintelor de scriitori era altfel pecetluită.
Nu ştiam că moaştele controversate ale lui Faik Konica[5] călătoreau spre Albania încă din anul 1942. Ele au ajuns cu 53 de ani întârziere. Sicriul călător a fost îngropat cu toate onorurile. Fără a le oferi gurilor noastre timp nici să scuipe, zeci de guru ai realismului socialist, s-au apucat să le facă foştilor purtători de oase apologiile. Năvălise ultimul deceniu al veacului XX. Oamenii gustaseră din bizarele plăceri de a se sfâşia în presă. Unii profesori de la filologie, paznici ai raiului scriitoricesc de odinioară, au scris şi publicat monografii dedicate foştilor blestemaţi. L-am putut citi, în sfârşit, pe Faik Konitza, pe cel mai erudit albanez din Europa[6], cum îl numise Apollinaire. Şocul a fost puternic, mai ales după descrierea pe care le-o făcea levantinilor şi snobilor din perioada regatului lui Zog I.
Înainte ca Faik Konitza să-l lanseze pe Apollinaire în revista sa „Albania” (publicată la Bruxelles între anii 1898-1909), limba albaneză nu-şi găsise încă o mână maiestuoasă care să-i dea forma definitivă literară, ori bogăţia şi în general blânda limbă scrisă de Naim Frashëri era lipsită de inteligenţa de şarpe care s-a întruchipat la Konitza. S-a înfăptuit atunci marele echilibru, esenţial pentru fiecare limbă literară: trecerea de la conştiinţa romantică la conştienţa critică.
Născut la Konitza, într-o familie străveche şi vestită, înrudită cu înfricoşătorul Ali Pasha Tepelena[7], Faik Konitza a învăţat greaca şi araba cu un profesor particular, pe urmă a fost trimis în Franţa ca să devină prelat catolic sau teolog. Dar, ca şi Migjeni mai târziu, evadează de acolo, pleacă la Londra, de la capitala britanică - la Paris, de la Paris - la Washington, la Boston, la Durrës, la Tirana, o ia din nou de la capăt, în această lume-viaţă fără un anume centru gravitaţional, iar dacă n-ar fi lăsat cu testament că doreşte să fie îngropat în ţara sa natală – că altfel nu mă va topi pământul – nimeni n-ar fi crezut că murise. Prezenţă fascinantă, ocrotită lunar de pseudonime stranii, excelent vorbitor al limbii franceze, cunoscător al limbilor engleză, gotică, sanscrită, greacă veche, latină, cel mai mare stilist al limbii albaneze, cum l-a numit Fan S. Noli[8] n-a lăsat în urma-i multiformă o operă literară propriu-zisă, ci doar câteva nuvele neterminate, câteva sute de pamflete, eseuri, vreo trei sute de cuvinte noi, aproape toate rămase în fondul lexical principal, precum şi stema steagului naţional.
E interesant de observat că celebrul de mai târziu Guilliaume Apollinaire nu doar că nu l-a uitat pe cel care l-a debutat, ci şi l-a cunoscut cum puţini contemporani au fost în stare s-o facă, unii orbiţi de invidie, alţii intimidaţi de empatia şi limbajul konitzean, alţii inflexibili.
Apollinaire ajunge la Londra pe neaşteptate. Călătorea pe urmele unei englezoaice care-i furase minţile, iar albanezul misterios nu doar că găsise locuinţa domnişoarei, ci şi discutase cu ea despre marele poet francez, pusese o vorbă bună pentru el. Iată cum descrie Apollinaire prietenia cu Konitza[9]: „Printre oamenii pe care i-am cunoscut şi de care-mi aduc aminte cu cea mai mare plăcere, Faik Konitza ocupă un loc aparte. S-a născut în Albania acum 40 de ani, într-o familie care i-a rămas fidelă cultului catolic. Acest albanez a fost educat în Franţa şi, în jurul vârstei de douăzeci de ani, era atât de devotat, încât vroia să devină preot la Mânăstirea Grande-Chartreuse. Dar asta nu s-a întâmplat şi, între timp, credinţa lui s-a transformat nu într-o nepăsare, ci într-un anticlericalism hotărât, care-ţi aminteşte de Mérimé, Konitza şi-a continuat studiile în străinătate, dar, fiindcă sentimentul său al iubirii faţă de patrie era foarte accentuat, când s-a întors din Turcia, s-a răzvrătit şi, după propriile mărturii, a fost condamnat de două ori la moarte în absenţă. A venit din nou în Franţa, căreia îi cunoştea admirabil limba şi literatura şi s-a apropiat de toţi cei care se ocupau de Albania. Totuşi, libertatea de care se putea bucura aici nu i s-a părut suficientă. A plecat să se stabilească la Bruxelles[10], pe strada „Albania”, pentru a înfiinţa revista savantă „Albania”, în care se ocupa cu politica, dar şi cu multă literatură, istorie, filologie. El a revigorat astfel mişcarea de dezvoltare a limbii albaneze, curăţând-o de cuvintele nepotrivite. În doar câţiva ani, el a preschimbat albaneza dintr-o limbă de cârciumi marinăreşti într-o limbă frumoasă, bogată şi vioaie… L-am cunoscut pe Faik Bey Konitza în anul 1903, la Londra. Locuia la Okley Cresent City Road, E.C. Nu-l văzusem vreodată. Mă invitase să petrec câteva zile la el şi trebuia să vină să mă ia de la gară. Era necesar un semn după care să-l recunosc. Ne-am înţeles ca el să poarte o orhidee pe sacou. Trenul meu a sosit cu mare întârziere. Şi pe peronul gării Victoria am observat că toţi domnii aflaţi acolo purtau pe sacou câte o orhidee. Cum să-l găsesc pe albanezul meu? Am luat o trăsură şi am mers la adresa lui, ajungând în clipa în care se ducea să-şi cumpere orhideea.
Şederea mea la Londra a fost foarte plăcută. Faik Bey Konitza era pasionat de clarinet, de oboi şi de cornul englezesc. Avea în salonul său o veche colecţie de instrumente. Dimineaţa, când aşteptam să luăm micul dejun, mereu cu întârziere, gazda mea cânta pentru mine vechi melodii şi stătea pe scaun, cu un chip foarte serios şi cu ochii aplecaţi asupra pupitrului. Mâncam albanezeşte, adică la nesfârşit. (…) Prânzul dura atât de mult, încât n-am putut vizita niciun muzeu la Londra, pentru că noi ajungeam mereu la închiderea porţilor. Totuşi, ne plimbam mult şi atunci am început să înţeleg ce minte rafinată şi luminoasă avea Faik Bey Konitza. Ca aproape toţi albanezii adevăraţi, avea ceva tabieturi, dar eram atât de emoţionat de prietenia pe care mi-o purta, încât treceam cu vederea orice exces al lui.
Tabieturile sale apăreau în modul cel mai straniu. Dacă se întâmpla să intre în vreo prăvălie, ieşea de acolo cu teama ca nu cumva vânzătorul îl urmăreşte şi-l acuză de furt. Şi, într-adevăr, spunea el, cum aş putea dovedi că n-am furat?
Faik Bey Konitza a avut mereu pasiunea pseudonimelor. Şi-le schimba des. Când l-am cunoscut, vroia să-l cheme Thrank-Spirobeg, după numele eroului unui roman istoric al lui Leon Kahen, care este un fel de capodoperă şi cea mai bună lucrare inspirată din istoria civilă a albanezilor. (…) Mi-am mai petrecut încă o dată ceva timp la Londra, la Faik Bey Konitza, care se însurase[11] şi locuia la Shingford. Era primăvară, ne plimbam pe câmp şi petreceam ceasuri în şir uitându-ne la jucătorii de golf… Cu puţin timp înainte să ajung, Faik Bey Konitza poruncise să-i cumpere găini vii, ca să poată avea ouă proaspete. Dar nu puteam mânca ouăle acelea. De fapt, cum poţi mânca ouăle făcute de găinile pe care le cunoşti şi le hrăneşti cu mâna ta? Găinile n-au întârziat să-şi mănânce singure ouăle şi aceasta l-a îngrozit pe Faik Bey Konitza într-o asemenea măsură, încât nu s-a mai uitat la ele şi n-a mai îndrăznit să le dea voie să iasă din coteţul unde s-au sfâşiat între ele şi au murit, cu excepţia uneia care, fiind învingătoarea, a mai trăit ceva vreme în singurătate. Am găsit-o tocmai acolo. Devenise sălbatică şi nebună. Deoarece era neagră şi slăbise, îi mai căzuseră penele şi semăna cu un şobolan de canal”.
Mai târziu, Apollinaire a aflat că Faik Bey Konitza trăia la San Lois, Missouri, şi că „renunţase la scrierea în franceza, pe care o cunoştea foarte bine, pentru a folosi engleza, pe care o vorbea foarte prost[12].
Deşi toată viaţa n-a încercat decât să-şi construiască un cuib invizibil, imun faţă de orice ispită şi ameninţare ale cotidianului, înfruntând toate extremismele naţionale, zonale, lingvistice şi de mentalitate, deşi a reuşit să facă din lume o singură patrie, într-ale cărei ciudăţenii se simţea ca la el acasă, aflat mereu în călătorie, mereu cu casa (qefin-ul) pe spinare şi cu un singur talisman ocrotitor – otrava limbii – Faik Konitza a plătit tribut tuturor vremurilor înaintea şi după el, tuturor regimurilor politice din Albania, rămânându-i fidel crezului că „Albania a fost visată de idealişti, a fost construită de renascentişti, şi distrusă de politicieni”.
Exilul lui Konitza, mai ales după ce devenise ministru extraordinar şi plenipotenţiar al Regatului Albanez la Washington – el insistând ironic că nu-i decât un ministru ordinar şi fără nicio putere – a fost un fel de arest la domiciliu, iar domiciliul acesta, pentru firea lui Konitza, era de fapt restul lumii! El ştia cât de eficientă este o funcţie diplomatică, o misiune în depărtări, pentru a scăpa de rivali. Sultanii o folosiseră deseori faţă de generalii mai puţin conformişti ai Imperiului. Expulzarea lui Konitza era pusă la cale de însuşi Destinul, care complotase în taină cu regele Zog I, ca să scape piaţa de idei a vremii de cel mai înverşunat şi sarcastic adept al Adevărului suprem. Dar ambasadorul Konitza este omniprezent şi omni-luptat; el este deja înzestrat cu o experienţă de exil şi cu o cunoaştere înfricoşătoare a lumii, aproape egale cu experienţa pe care o au lumea şi exilul faţă de noi.
Traiul în suspensie a devenit dureros pentru Konitza odată cu intrarea în ritmurile maturităţii, după ce şi-a vizitat ţara în 1924, când nu i-a fost lene să scrie, (căci, cum ne mărturiseşte Noli, una dintre virtuţile lui Faik era să nu-şi termine niciodată o lucrare literară): „Omului care-o duce doar în vise plăcute îi e frică să se trezească. Dorinţa ca ţara să-nflorească te determină treptat să visezi că ea chiar înfloreşte, iar îndelungata absenţă te scufundă mai adânc în somn, ducându-ţi sufletul şi minţile într-o lume frumoasă care nu se jenează de nimic şi care nu se găseşte nicăieri, decât în creierul visătorului. Dar ia să se sfârşească somnul! - şi brusc te pomeneşti încercuit de urâţenii. Şi-ar dori inima ta să te întorci din nou în somn şi să fii primit în lumea aceea înflorită, dar inutil! Un vis spulberat nu se mai repetă. Tocmai aşa ceva mi s-a întâmplat cam acum şaisprezece ani. Îi făcusem Albaniei câteva servicii, şi ştiam că aceste servicii erau cunoscute, dacă nu preţuite. M-am ridicat deci, şi m-am dus în Albania, convins că voi găsi o lume tot atât de plăcută şi frumoasă ca cea pe care o revelasem străinilor. Trezirea fu îngrozitoare - şi ridicolă. După câteva luni de plimbare printre mutre acrite şi nebărbierite, într-o dimineaţă... Astfel de răni nu se vindecă niciodată complet şi, chiar dacă se-nchid, lasă veşnic un semn pe sufletul omului[13].
E clar că semnul nu are forma vulturului bicefal placat pe fondul roşu al steagului albanez. Această împărţire a lumii în două categorii de fiinţe (aleşi şi nechemaţi) începuse să se plămădească în viziunea lui Konitza cu mult mai devreme, de când plecase întâia oară în lume. Întoarcerile sale au fost mereu soldate cu câte un semn ieroglific, iar purtătorul lor n-a găsit un leac mai bun decât sarcasmul. E suficient să ne amintim de studentul care se întoarce acasă după un adevărat calvar al dorului. El este oprit la vamă, grănicerii îl controlează, cotrobăie în gemantanul tânărului, pe când păduchii aterizează şi se apucă de mărşăluit peste cămăşile de naylon cumpărate în Europa![14]. Aşa e, şi-ar fi zis studentul: în Balcani, capetele se schimbă, păduchii rămân.
După Konitza, mamele nechemaţilor erau mereu gravide, iar ţara pe care o populau odraslele lor semăna cu un Zulluland, ţară unde „Viaţa mea - şi-a zis din nou - este un eşec, o aiureală. Nu mi-am atins pe niciunul dintre scopurile propuse. Am văzut împlinindu-se doar caricatura unor vise... Dar poate vina a fost a mea, căci visam să ar stânca. Bineînţeles, în loc să sap în piatră, mi-am rupt dinţii şi bine să-mi fie!... Să plec din acest continent, să plec pentru toată viaţa, şi nu mâine, ci din seara asta, acum. Să-mi scutur bine tălpile, ca nici praf să nu-mi rămână din pământul (…) bolilor, al omorurilor şi al versurilor bolnăvicioase. Să plec. Să plec în vreo ţară îndepărtată şi să găsesc vreo muncă umilă, muncă fizică, şi împreună cu pâinea să-mi câştig poate şi liniştea sufletului - protagonist uitat al unei tragedii ascunse şi întunecate[15].
E lesne de observat nu numai dincolo de aceste rânduri clare, ci şi sub toate mişcările vieţii lui Konitza, o imensă singurătate – călăuzită parcă de spiritul mercurului – o forţă vindecătoare, dar şi istovitoare de catharsis, toate concentrate într-un individ imprevi-zibil, capricios, uneori extaziat de superioritate, alteori deprimat de dezamăgirile celui ales, născut înainte de vreme, străin în toate ţările, în toate mediile sociale, rege şi sclav al adevărurilor tabuizate.
Şi-a dat seama la timp însă, că ironia şi sarcasmul asigură longevitate în literatură. Întreit sau împărţit în: scriitor, publicist şi eseist, Konitza nu devine niciodată suma celor trei, ci vârful fiecăruia. Chiar şi stilurile celor trei diferă. Altă tandreţe, nebănuită, suflă din nările poetului în proză, altă înţelepciune parfumează eseurile mereu mai scurte decât ne-am fi dorit să fi fost, şi cu totul altfel ni se înfăţişează Konitza-publicistul când afirmă că Naim Frashëri nu face poezie, ci „ta-ta-ta şi ti-ti-ti”, sau când îi loveşte nemilos pe bunul său prieten Noli, pe toţi redactorii şi condeierii revistelor din diaspora, pe funcţionarii mucegăiţi ai statului care, de altfel, nu există[16] etc. Pe bună dreptate, în epocă s-a spus că despre niciun alt autor nu s-a scris mai mult, nimeni n-a fost atacat atât de mult şi nimeni n-a atacat atât de mult, precum Konica.
Konitza este (cel puţin) un trio modernist, niciodată înrobit de teoretizări; pentru acest trio muzica nu înseamnă neapărat armonie, ci armonizare cu ritmurile epocii. Ceea ce astăzi poate fi adevărat pentru unul, devine mâine minciună pentru celălalt, al treilea nu participă, şi aşa mereu, adevărul şi minciuna fiind împletite până la infinit, unde doar singurul Dumnezeu le poate despleti.
A murit totuşi în America (unii zic la Boston, alţii la Washington), iar, cu puţin înaintea morţii sale, vechiul său prieten Apollinaire a primit de la Chicago un plic semnat de Beniamin De Caseres. „Era scrisul lui Faik Konitza, un scris minuscul, bine format, care semăna cu cel al tipografiei şi care fusese copiat din scrisul lui Petrarca. Am deschis scrisoarea. Conţinea un fel de prospect, bătut la maşină, în două pagini, în engleză, intitulat Prelude şi era dedicat tuturor celor goniţi de egoismul meu militant. Era, de fapt, un fel de poem în proză, plin de fraze filosofice şi imagini biblice, unde erau pomeniţi Bethoven, Goethe etc. Acest deosebit rămas-bun trimis de Faik Konitza celor pe care-i cunoscuse şi de care-şi rupsese toate firele prieteniei, nu mi-a mai lăsat nicio speranţă că-l voi mai revedea. El acum a renunţat şi la Europa, (…) poate nici Albania nu mai face parte din preocupările sale. Acum, acest strănepot al camarazilor de luptă ai lui Skanderbeg îşi plimbă printre oamenii de afaceri ai Michiganului melancolia europeanului cultivat, agitaţia lui de exilant, dar, în ipohondria lui, nu poate supravieţui, desigur, fără cele patru volume ale dicţionarului lui Beyl”[17].




[1] Abdyl Frashëri (1839-1892), ideolog de seamă al Renașterii Naționale Albaneze; Sami Frashëri (1850-1904), erudit de talie europeană, personalitate de primă mărime a culturii Turciei moderne.
[2] Lozinci ale vremii.
[3] Soldaţi pe care Imperiul Otoman îi recruta cu forţa din popoarele ţărilor supuse. Armata lor dura între 5 şi 15 ani.
[4] Se citeşte Envér Hódja, (Gjirokastra, 1908-Tirana, 1985), preşedintele Partidului Muncii (Comunist) al Albaniei între anii 1941-1985, deţinător al puterii absolute până la moartea sa (11 aprilie1985).
[5] Se citeşte Faíc Koníţa. Pentru alcătuirea acestui material am consultat şi Faik Konica: Vepra 1, (Opera 1), ediţia a doua, în limba albaneză, Editura Rilindja, Prishtina 1997.
[6] Unul dintre nenumăratele calificative primite de către Faik Konica. "C'est l'Albanais le plus érudit de l'Europe / Il t'admire toujours celui-là qui lit / O Pyrrhus Bardyli" (Rânduri dedicate lui Faik Konitza de G. Apollinaire, scrise pe coperta cărţii Essai sur les langues naturelles et les langues artificielles - capodopera filologică a lui Konitza. Caiet pentru Konitza, Tirana, 1995).
[7] Om de stat albanez care a izbutit să creeze un mic paşalâc independent la Ioanina, unde a domnit fără a ţine cont de Poarta Sublimă până la decapitarea sa în anul 1821. Diplomat înnăscut, denumit şi „Napoleonul mohamedan”, Ali Paşa Tepelena a avut relaţii de prietenie cu multe personalităţi ale vremii, printre care şi Lordul Byron.
[8] Fan Stilian Noli, poet, istoric, om de stat, traducător (Ibrik Tepe, Turcia, 1882-Fort Lauderdale, SUA, 1965), hirotonit preot ortodox în România, ţinând prima slujbă la Biserica Dintr-o Zi din Bucureşti, în anul 1911. Pentru mai ulte vezi capitolul „Un cod, sau revanşa sângelui” din acest volum.
[9] Cronique, La Vie Anecdotique, mai 1912.
[10] Apollinaire spune şi o povestioară legată de viaţa lui Konitza la Bruxelles. Un miliţian îl opreşte într-o noapte pe Konitza şi îl interoghează: Naţionalitatea? Sunt din Albania, răspunde Konitza. Unde locuiţi? Pe Strada „Albania”. Unde lucraţi? Conduc „Albania”. Miliţianul a trebuit să-l conducă la secţie, convins fiind că celălalt îşi bate joc de el. Scârbit, Faik Bey Konitza a plecat spre Londra.
[11] Nu se ştie cine a fost soţia lui Konitza, ci doar că el a răpit-o după obiceiul vechilor săi înaintaşi. La un moment dat, când era încă burlac, un fost camarad de aventuri, îl criticase că prea mulţi bani şi energii risipise de dragul femeilor. Konica a replicat în stilul său inconfundabil: „Mi-am dedicat Albaniei partea mea de la brâu în sus. Ce fac cu partea de la brâu în jos, este treaba mea”.
[12] G. Apollinaire, idem.
[13] Faik Konica, Vepra 1 (Opera, vol. 1), Prishtina 1995
[14] Nuvela Doctor Acul descoperă rădăcinile dramei din Mamurras, op. cit.
[15] Din Patru basme din Zulluland, 1922.
[16] Fletore për Konicën (Caiet pentru Konica, revistă specială).
[17] G. Apollinaire, op. cit.