La Porțile Occidentului

(Literatura balcanică în Europa de acum)


Puțini europeni „autohtoni” – în ultima sută de ani – şi-au clădit în vis o Europă mai ideală decât balcanicii, mai ales în perioada (auto)izolării totalitariste. Această Europă virtuală, produs al pre-literaturii şi al disperării, aduna și întruchipa cam tot ceea ce lipsea în Răsărit. Ea însă, a început să dispară imediat după căderea Cortinei de Fier. Mai exact: ea nu exista în realitate, iar acum riscă să dispară chiar și din memoria noastră, aidoma unei vârste îndepărtate, prin care ai trecut, dar pe care o consideri doar un vis neprihănit. Exact păstrarea cât mai intactă, mai liberă de patimi, a memoriei (inclusiv cea a visurilor) reprezintă un scop esențial pentru Literatură. Intelectualii autentici ştiu, pe de altă parte, că starea cărţii, locul ei în viaţa comunităţii şi comportamentul societăţii faţă de carte dezvăluie – mai clar decât nivelul salariilor, a alimentaţiei, a drepturilor, a violenţei, a cursului valutar etc. – starea societăţii respective.
Marile teme literare din trecutul apropiat – cum ar fi jertfa conștientă a intelectualului și a artistului, teroarea istoriei, a utopiilor și a ideologiilor, prețul războiului și al păcii, dragostea și martiriul, pragmatismul versus idealism, lupta crâncenă a ateismului împotriva sufletului etc. – tratate majestuos de către unii dintre autorii balcanici, indiferent de cultura de proveniență și de expresie – astăzi par depășite, sau cel puțin neputincioase. E clar că gravele probleme ale multiculturalismului nu pot fi soluționate prin extinderea birocrației și printr-o mediatizare de tip literally correct, părtinitoare, lipsită de viziune. Chiar și străduința de a revitaliza Occidentul prin atragerea creierelor și a sufletelor din spațiul balcanic se dovedește a fi sortită eșecului. În doar două decenii, conflictul în permanenţă mușamalizat al vitalităților diferite (cel Occidental, suprasăturat de bunăstare, de reguli, de hedonism și mamonism, în faţa celui balcanic, exploziv, uneori abisal, patetic, visând la restaurarea Occidentului chiar și în stilul în care s-a restaurat comunismul) s-a aprofundat. Iar Europa oficială, în loc să caute o cale de ieșire, insistă să sufoce esențialul cu superficial, în spiritul unanimității și al diversității controlate. Printre altele, e foarte greu să deosebești astăzi un târg de carte de unul de alimente, de maşini, de dulciuri, de medicamente. Librăriile clasice de altădată au alunecat spre un amalgam straniu unde găseşti tot soiul de cărticele, reviste, ceaiuri, cafea și alte mărunţişuri pe care se sprijină confortul. Cartea este tratată ca orice altă marfă, produs menit să calmeze, nu să zguduie și să refacă mentalități, și un arsenal impresionant de marketing se mișcă doar pentru a o vinde. Mi s-a întâmplat să văd standuri unde, în faţa cărților, se serveau diferite variațiuni pe tema salamurilor – feliile uneori erau mai subţiri decât foile tipărite – şi invariabil mi-am adus aminte de acel poem de dragoste care s-a tradus și retradus de atâtea ori, încât la un  moment dat a ajuns reclamă de salam.
Presa aşa-zisă culturală, ca și cum s-ar chinui să vindece o rană prin logoree și tirade teoretice, se zbate să facă din întâmplări neînsemnate evenimente unice – și invers – convingând consumatorul mediu și cu pretenții elitare, că o dezvoltare culturală și spirituală fără precedent s-a năvălit peste societatea acestui început de mileniu, în care, se poate afirma: încă nu s-a sfârșit secolul XX. De fapt, noii autori oficiali – mai exact: Eutorii - și-au schimbat doar numele și vârsta, iar uneori doar vârsta și clanul din care fac parte. Prezența și prestanța lor, pe de o parte deformează imaginea europenilor despre ei înșiși, dar pe de alta ajută ca literatura autentică și de durată să se poată scrie în umbră. Europa occidentală o cunoaște, n-o aprobă, o luptă cu o nepăsare voită ce speră să devină distrugătoare, și mediatizează autori și curente literare care provin din Balcani, dar care seamănă din ce în ce mai mult cu autori și curente occidentale. Mediatic vorbind, există culturi mari și mici, puternice și slabe, fecunde şi sterpe, dar vocațional – oricât de dur ar suna – nu există decât artiști dăruiți (aleși) și compilatori (oficiali). Probabil o regândire a diplomației culturale îi va oferi chiar și literaturii vremelnice și de viziune îngustă un loc mai onorabil pe scara valorilor.
Desigur, chiar și numai faptul că, între timp, deşi dincolo de ochii presei, în Balcani încă se face mare literatură, ar fi fost suficient ca imaginea Europei actuale să nu fie pesimistă și părăsită tainc de speranță. Altfel, nu ne rămâne decât să credem că a fost vorba de un experiment care a înghițit enorm de mult timp, vieţi și resurse, ca să se ajungă la un rezultat previzibil, extinzând un soi de domnie a inerției, de care, cel puțin spațiul balcanic, este sătul, ca să nu zic scârbit și revoltat.
Un simplu demers imagologic poate duce la o concluzie ocolită de teoreticieni sau chiar nesesizată de ei: Europa oficială este rezultatul (și victima latentă a) exilului pe care singură și l-a produs și alimentat cu destine frânte pe parcurul a câteva secole. Fiii ei prigoniți de mediocritate și inerție, de sărăcie și birocrație, de intoleranță etc. au ajuns în exil, ca într-un fel de spațiu liber, unde și-au reconstruit în timp câte un microcontinent, cu şi din esențele luate în memorie odată cu dezrădăcinarea, apoi, generație după generație, au făcut tot posibilul ca să repare continentul real, de origine, nu numai pentru a-și învinge frustrările, orgoliile, și pentru a cinsti suferințele strămoșilor rămași sau exilați, ci și pentru a clădi o altă lume care să identifice patria virtuală cu cea reală, desăvârșind fragmente ale acesteia din urmă. Întoarcerea fie şi din când în când a fiilor a ascuțit orgoliile și patima puterii în cei rămași, iar aceștia se zbat să mențină puterea, deși nu dispun de memorie. Căci muzeul nu poate înlocui memoria vie, așa cum nici turismul nu poate înlocui umanismul. Din punct de vedere literar, Europa actuală se comportă față de literaturile balcanice la fel cum s-a comportat timp de o jumătate de veac față de întreg spațiul balcanic: ca și cum acesta n-ar exista. Nu poţi goni o boală închizând ochii, spunea cândva Marele Will. Dar o întreagă literatură ce menţine şi duce mai departe poetica atemporală a unui continent?!

Bucureşti, 9 mai 2012