Înmulţirea unei zile (Jeronim de Rada)

Prof.dr. ARDIAN KYCYKU

Dimineaţă în cătun*


Stejari viața își schimbase
și la mare apă nouă
de zile noi strălucea;
dar porumbița lui Anakreontes
atât de străveche în Templu trăia.
Într-o zi plecă după apă la munte
și nu s-a mai întors cum îi era obiceiul.
În acea zi, n-a putut-o îngheța nici zăpada
n-a putut s-o-nsângereze săgeata
ci spre depărtări zbură, până ce
găsi casa-mi fericită.
Când din sufletul zorilor se iviră
ca o bucurie ce se revarsă din ochi
pământul plin de case și marea,
porumbița, atingând cu aripi
geamul din fereastra mea
m-a trezit



Alergând, m-am grăbit să privesc afară:
strugurii, puțin necopți
arătau așa de bine.
Aidoma florilor abia înflorite
ușor înfiorate de vânt și care
zâmbesc în acel cântec de leagăn al vântului
așa zâmbea și cerul.
Ţărâncile, înșirate,
cântau. Tu priveai
nu credeai că-n jurul tău
ar exista și suferința umană.
Din exil mă întorsesem
lângă surorile mele, mama
des pomenea prin casă
numele-mi atât de drag.
O bucurie m-a pătruns
ca un fior, în pat, noaptea târziu
trecând prin trupul cald al fetei
când simte
întâia oară
cum sâni-i cresc.

Jeronim de Rada **
* (Din „Cântecele lui Milosau”, Cântecul I)


„Poezia s-a născut pe meleagurile voastre,
şi tot acolo se va reîntoarce”
Alphonse de Lamartine către De Rada


Iniţiere în iubirea fără răspuns

Trezit la granița dintre vârste și aflând că, cine n-a (fost) trecut prin autentica Suferinţă a scrisului, nu ştie ce înseamnă a trăi și nici a muri, singuraticul adolescent Jeronim de Rada[1] se vede atras cu aceeași putere de două spații. Pe de o parte: copilăria învelită în baladele unei etnii smulse din pământul natal şi strămutate în mijlocul lumii latine (Calabria), iar pe cealaltă parte: un strălucit destin poetic european, dar scris într-o limbă care nu se mai vorbea și nu se mai scria nici în Albania de origine. Limba de odinioară se rupsese din rădăcină, devenise deja o ramură și se dezvolta departe de matca în care se născuse. Densitatea lăuntrică a acestei limbi era imensă, deoarece risca să dispară odată cu ultimul ei vorbitor, în cazul în care generațiile viitoarea aveau să se asimileze. Astfel de asimilări sunt ajutate și de absența reală a pământului de origine, a cotidianului său, iar noile generații se hrănesc doar din varianta textuală a patriei, care, de obicei, se închid în amintiri ca într-o capsulă a timpului, unde accesul se răresște și se limitează odată cu trecerea vârstei.
Jeronim de Rada trăiește în taină tot destinul comunității sale și se identifică plenar cu limba exodului. Este limba salvată după dezrădăcinare și, în egală măsură: limba pregătită să-i spraviețuiască asimilării.
Mai întâi, sfârşitul copilăriei îl smulge din sânul lumii în care oamenii suferă şi se bucură împreună, îl smulge din lumina amintirilor care încă nu cauzează nici durere şi nici dor, lăsându-l (sau chiar părăsindu-l) în faţa unei alte singurătăţi, oarecum neaşteptate, asemănătoare cu cea a întregii comunități – care s-a trezit înconjurată de o limbă și obiceiuri străine, sechestrată parcă de Marea Adriatică, deseori în culoarea cernelii de scris – și unde trebuia nu numai să nu se sinucidă, ci şi să iubească din nou, poate şi mai profund decât întâia oară, fără siguranţa că a doua iubire nu se va sfârşi la fel. Pentru că devenirea lui De Rada a fost semnată de o iubire fără răspuns, despre care nu se mai știe nimic. Această iubire nefericită, repetată în vieţile mai multor tineri născuți să treacă prin vremuri de crunte încrucişări de mentalităţi, a făcut treptat din el un poet excepțional, dându-i în acelaşi timp să înţeleagă că „nenumărate sunt căile și putințele Poeziei de a te răpi din insuportabilitatea vieţii”. Urmând moda tinerilor de familii alese, el debutase cu un poem scurt (Odiseea), scris în italiana adoptivă, dar se pare că durerea iubirii fără răspuns îi tulburase prea puternic sângele, ca să poată fi vindecată sau adormită doar prin cerneala unui poem monden.
La numai 22 de ani, De Rada are pentru prima dată în viaţă o revelaţie cutremurătoare a limbii materne şi scrie în albaneza lui. Catharsis-ul în limba maternă îl eliberează de durere, iar el înţelege că există şi alte dureri în viaţă, unele mai mari, altele mai obişnuite, şi că n-are nici un sens să te plângi că durerea ta este cea mai mare. Acesta pare a fi momentul-cheie, când eu-l său liric devine noi-ul liric al Poeziei.
Poemul „Cântecele lui Milosao[2], primit ca o capodoperă europeană în Europa, lăudată de mari personalităţi literare (Victor Hugo, Alphonse de Lamartine, Frederic Mistral, Dora d'Istria etc.) reuşeşte să fie nu doar un poem înalt dedicat iubirii, ci şi un poem înălţător. O uluitoare esenţă poetică se strecoară înlăuntrul unor cuvinte obişnuite, în compoziții aproape banale ale vorbirii cotidiene, dezvăluindu-se încet şi incredibil de armonios datorită metaforelor fine, care-ţi scapă la cea mai mică neatenţie. Dar neatenția aceasta însă, este modalitate acestei poezii de a se topi în ființa cititorului. O reculegere vecină cu rugăciunea te poate ajuta să accesezi și să fi călăuzit de poet printr-un fel de lume-curcubeu, te transportă în vremuri pure ale sufletului și ale trupului – iar De Rada izbutește să transmită chiar şi reculegerea sa intimă, uneori în forma unei voci blânde, alteori în forma unei umbre luminoase. Citirea (și trăirea acestei poezii) seamănă cu o inițiere delicată – fără ritual și formule simbolice – care se împlinește la granița temporală în care lucrurile tind să capete nume, dar încă nu au. Arta lui De Rada izbutește să se topească în gândurile cititorului, cu tăcerea supremă cu care muzica se topește în ea însăşi, ca să renască, până când cititorul înţelegi că lipsa unui răspuns în iubire reprezintă un alt răspuns, deja de natură metafizică, incomparabil mai important,; este chiar permisiunea de a participa la actul Creaţiei. Puțini autori au fost dăruiți precum De Rada, cu o artă care face din poezie o expresie a energiilor necreate. În același timp, suferinţa comună, strict individuală, care te ispitea să te încrezi într-o anumită şi nemiloasă uitare a destinului se preschimbă în Suferinţa prin care omul se ridică la un cer mai sus, primind cuvinte și imagini-cheie spre a desluși misterele.
Muzica lăuntrică a Cântecelor lui Milosao, nu este decât o „vizualizare” a tăcerii. Fiindcă nimic la De Rada nu are sens fără această tăcere. Au trecut deja prin tine (ca cititor) – şi ai trecut şi tu deja prin ele – toate actele regăsirii de sine, de la scânteia unei întâmplări neobișnuite la flăcările gândului încă neclar, la focul care te identifică cu eternul, la decesul și descompunerea rapidă a unei materii depăşite de clarificarea gândului, materie în urma căreia rămâne drept moştenire (pentru materia viitoare) o stare de înţelepciune. Astfel, printr-o iubire fatală, sau blestemată, cum se numea în epocă, descrisă ca iubirea unui tânăr aristocart al secolului al XV-lea, (iubire care poate aduce fericirea doar prin intervenția unui cutremur ce ruinează deosebirile dintre clasele societăţii), se ajunge la un cutremur poetic. Folosind albaneza veche, ruptă de matcă și desăvârșită de străinătate, De Rada primește un botez pe care îl putem considera al creației artistice și devine capabil să-i boteze și pe cei care îl citesc.

Re-intrarea lumii în cuvânt

În timpul primului exod* al albanezilor (sec. XV), De Rada era prezent doar în „sămânţa străbunilor”. El se născuse la trei veacuri distanță (spirituală) de la momentul dezrădăcinării. În drum spre pământul făgăduinţei, în grabă de război şi neştiind prea bine pe unde vor ajunge şi unde se vor stabili, terorizaţi de acel gol imens ce se deschide și se mărește imediat după pierderea pământului natal, străbunii lui De Rada se zbăteau să-şi păstreze în memorie aproape orice imagine a vieţii trecute, pentru a reduce câtuşi de puţin pericolul vidului. Stabiliţi în pământul primitor al Italiei, încă neobişnuiţi cu noul suflu al exigenţei, şi-au rememorat imaginile. Trebuiau să treacă aproape trei secole, să moară câteva generații de cântăreți populari anonimi, până când De Rada să adune toate cântecele, baladele, zicalele, ritualurile şi poeziile lirice rămase cu care străbunii învinseseră vidul. Clădirile şi forma munţilor, râurile şi culorile cerului, interioarele caselor şi al turnurilor, costumele şi tacâmurile, precum şi toate „moleculele” care plămădiseră viaţa arbăreșilor în Albania lui Scanderbeg, dispărând cât ai clipi din ochi în timpul exodului, rămânând reale, dar pustiite și nefolositoare în partea cealaltă a Marii Adriatice, datorită durerii acelui gol imens, s-au topit încet, s-au transformat în cuvinte, adăpostindu-se definitiv în sufletele celor emigraţi. Astfel, călătoria obligatorie și traumatică jucase și rolul unui tunel de cuvinte prin care o întreagă lume materială, construită timp de secole, a traversat Marea Adriatică, marea absență și marele vid, și s-a făcut o lume de imagini și cuvinte. O nouă lume. Cu rădăcini într-una reală, istorică, dar cu ramurile într-una textuală. Astfel a fost ea transmisă, prin viu grai, către urmaşi. A fost ca un fel de proiectare și regăsire a Sufletului în Sine. Între timp, realitatea de plecare, cea din spatele Adriaticii, a evoluat în felul ei, mai puțin poetic, sub zodia celor rămași, pe când în partea cândva necunoscută a mării a devenit modus vivendi și moriendi.
Această despărţire uriaşă – care se poate compara cu despărţirea aceluiaşi suflet în două trupuri diferite, nu prin despărțire, ci prin iubire fără răspuns, sau neîmplinită – a fost a doua imensă durere a lui De Rada. Văzând cum copiii se jucau pe malul mării, aruncând în apă sticle astupate în cârc erau închise scrisori de dragoste către cei de „dincolo” (un obicei abia apărut); văzând cum ei păstrau în gene deznădejdea aceea amestecată cu o vagă speranţă a marinarilor rătăciţi pe mare, De Rada şi-a dat seama că se află tot în faţa unei lipse de răspuns. Numai că, de data aceasta, lipsa răspunsului acoperea, definea și încerca un întreg popor. Acesta era obligat să se considere pe jumătate absent, dacă nu chiar mort. Și doar scrisul, textul, ținea legate jumătățile. Pe una o ajutase să supraviețuiească, ia acum, tocmai aceată jumătate se străduia dureros să reia legătura cu jumătatea cealaltă prin scris(ori). Dar cel puţin să fie unite în gând – aceasta devine himera vieţii lui de poet. De Rada avea la îndemână doar cuvintele, dar nu-i trebuia altceva. Trecerea diferită a timpului pentru fiecare jumătate a aceluiași popor îl mai împovărase cu o încercare grea, pe care el a încercat să-l prefacă într-o binecuvântare pentru toţi cei care populau pământul sfâşiat numit „Dincolo”. Limba arbăreșilor se dezvolta după alte coordonate și risca să devină neînțeleasă pentru cei de Dincolo. Aidoma lui Frederic Mistral cu dialectul provensal[3], De Rada a început reînvierea limbii arbăreşe. Paralel cu recrearea prin cuvinte al Anului cel Mare (Moti i Madh – alb., perioada domniei lui Scanderbeg) când albanezii fuseseră uniţi, De Rada a intrat în cele mai profunde zone ale limbii arbăreşe, neţinând cont de adevărul că şi realul reuşeşte uneori să întreacă imaginea.

Tăişurile biruinţei

Dar De Rada este unul dintre acei poeţi care înving lumea prin Frumuseţe. Deşi publică o revistă politică şi culturală la Napoli („Albanezul din Italia”, 1848), deşi are o corespon­denţă foarte bogată cu personalităţi europene, printre care şi celebra Dora d'Istria (alias Elena Ghika), el nu înţelege pe deplin, sau nu poate accepta că Frumuseţea posedă darul răbdării infinite – iar asta înseamnă că viaţa pământeană a unui poet singur (în sensul irepetabil) nu se satură cu un singur blestem, cu un singur paradox, cu un singur gând mântuitor.
Descriind cu lux de amănunte (poetice) epoca Iui Scanderbeg, descifrând cu o profunzime genială structura sufletească a personajelor, care, de fapt, sunt trupuri de medievali locuite de suflete moderne, De Rada nu-i poate fi fidel în acelaşi timp şi Istoriei, şi Frumuseţii, şi optează definitiv pentru Frumuseţe. Chiar şi în cele mai sângeroase scene de război, suflul său poetic se mișcă frumos, în acea sacră tăcere luminoasă, în acel amestec armonios de culoare, sunet şi înţelepciune, pe care metaforele mereu surprinzătoare izbutesc să le transforme într-un fel de întruchipare pluri-perceptibilă a Frumuseţii. Pentru a împlini și a se împlini, este ajutat de incredibila deschidere a limbii arbăreşe, care folosește și astăzi șirurile de vocale, ceea ce face posibilă o apropiere stranie, revelatorie, între cuvântul poetic şi materia necioplită a realului. Putem spune că limba aceasta este vârful unei supreme onomatopee. Observând totuşi că darurile limbii sale nu pot topi structurile „limbii de origine și / sau plecare”, ci-invers, el își publică versurile şi în italiană, putând astfel să cucerească admiraţia europenilor, precum şi a albanezilor rămași, care nu puteau înţelege(!) limba lui.
Până la urmă, prin invizibil și surzenie stratificate, marea „blestemată” reușise ca jumătățile aceluiaşi suflet să se înţeleagă doar grație tăcerii şi a unei limbi intermediare (în cazul de față: italiana). Aproape șapte decenii de jertfire în unita lume dorului, cu condeiul ce se zbătea să transforme o lume textuală într-una reală, ba chiar s-o înlocuiască definitiv pe cea din urmă, se dovediseră prea puţin în faţa timpului, care mereu trece de partea poeţilor abia după ce ei, cu mijlocirea morţii, devin învinşi, se înving, învingând... Iar pentru esenţa de Frumusețe, învelită de trupul trecător al lui De Rada, moartea nu era decât o şansă: după ce înmulţise aproape fiecare zi din Marele Timp al unui neam persecutat de tragedii, dar și de izbânzi neașteptate; după ce perfecționase întru insomnie de prooroc fiecare frântură de frumuseţe a acelei Zile, nu-i rămânea decât să se mute la un alt spaţiu al scrisului, în spațiul în care absența trupului autorului devine ultima împlinire a scrisului. Acolo gândurile nu mai sunt întrebări omenești adresate luminii, ci răspunsuri ale luminii, personalizate, către fiecare (încă) muritor. O isnomnie chinuitoare se transformă în dispariția oricărui somn. De aceea, sintagma „somnul de veci”, în cazul unui asemenea scriitor, este Insmonia de veci.
În faţa privirii demitizante, dar şi mitizante a lui De Rada, trecuseră aproape toate întâmplările adevărate şi discutabile ale vieţii, toate chinurile, dilemele și durerile pământeşti; trecuseră ca nişte taxe amare, plătite ca recompense cerute de frumusețe, iar tocmai prin drumul invizibil – dintre două lumi, dintre realități și Text - pe care De Rada îl parcursese împreună cu întâmplările vieţii sale, ca într-un tunel multicolor, evenimentele, numele, zilele, lucrurile vieţii au început să emigreze. Îi muriseră deja străbunii şi bunicii şi părinţii; îi îngropase prematur pe soţia sa şi pe cei patru fii ai săi; dispăruseră toate rudele şi prietenii, muriseră chiar și eventualii săi dușmani, adversari, detractori și invidioși. Cu mulţi ani în urmă, ultimul cântec al lui Milosao se încheia cu versurile:

Suflă vântul munţilor
doborând umbra stejarului.
Sângele meu e pe apele râului Vodă
Deschideţi-mi cortul,
soldaţi! - se văd
Şkodra şi pe-a mea surioară
la fereastra cea din faţă.
Acolo nu mă voi mai trezi
S-a sfârşit cu voalul de flori
tremurate de vânt
Prietenii se adună-n amurg
la vetrele lor - doar eu
ca un vis m-am spulberat...

De fapt, nu el, ci viaţa sa se spulberase ca un vis, doborându-i trupul şi lăsând umbra sa luminoasă să plece. Cititori necunoscuți se adunau în vetrele lor; alte fete se pregăteau în taină să le dăruiască iubiri fără răspuns unor din ce în ce mai puțini idealiști; conaționali de limbi diferite mureau în realitate și înviau în texte și uneori invers. Singur precum un ochi mărit de vederea sfârşitului ce devine început, De Rada se stinge în camera sa modestă, întro sărăcie pe care muritorii o consideră cumplită, după ce, cu câteva zile în urmă, îi spusese ultimului om pe care l-a întâlnit, ultimele cuvinte pe care le-a spus: „Gjaku ynë i prishur” – ceea ce în albaneza modernă înseamnă „Neamul nostru împrăştiat”. În buzunarele hainei sale alese și învechite s-a găsit doar un singur peşte uscat. Singurul lucru pe care nu-l putuse înmulţi.


* „Poate pentru a ocoli asimilarea ca națiune și pentru a se adapta cât mai rapid regulilor deseori ilogice ale epocii moderne, Albania “s-a folosit” de câteva exoduri masive. Aceste exoduri dau o altă dovadă a vitalității națiunii albaneze, pentru că un exod seamănă cu o scurgere groaznică de sânge din organism, și nu orice organism îi poate supraviețui. Primul exod, a fost cel de imediat după moartea lui Skanderbeg. E cel puțin misterios acest Gjergj Kastrioti Skënderbeu, luat de mic copil ostatic de sultan, crescut la Istanbul, instruit la școala de ieniceri, și care, la un moment-cheie părăsește câmpul de bătălie, se întoarce în Albania, cucerește cetățile principale ale țării, și devine dușmanul cel mai de temut al Imperiului Otoman timp de un sfert de veac. Poate nu întâmplător se zice că, dacă n-ar fi fost Skanderbeg, astăzi Papa ar fi vorbit turcește. La una din scrisorile sale trimise venețienilor, acest Skanderbeg scrie o frază zguduitoare și anume: “Vreau să fiu prietenul virtuții, nu al destinului”. Și avea motive să nu-și dorească prietenia destinului. După moartea lui, în 1468, în jur de cinci sute de mii de albanezi au traversat marea și s-au stabilit în Italia de sud. Credeau cu tot dinadinsul că vor găsi un occident nu chiar diferit de cel din propria lor imaginație. Urmașii acestor albanezi arhetipali, arbëreshi se numesc, trăiesc și astăzi în Italia. Şi-au păstrat limba, obiceiurile și credința. Insulă ortodoxă într-un ocean de catolicism, ei au reușit să-i dea culturii albaneze o adevărată armată de intelectuali de talie cel puțin europeană, de la formidabilul poet Ieronim de Rada (...) și până la marele cărturar Vinçenx Golletti Baffa, în zilele noastre. Există un mit al mării blestemate la arbëreshi. Mitul apei ce ne ține despărțiți de patrie, unul de ceilalți, despărțiți de arhetipul nostru”. Vremea locțiitorilor, un dialog despre spiritualitatea albaneză, Ardian-Christian Kuciuk / Iolanda Malamen, Humanitas, București 2003


** Note Biobibliografice: Poet de talie europeană, publicist, estetician şi om de cultură arbăreş, născut la Maq (Macchia Albanese), aflat în munţii Cozenţei, la 29 noiembrie 1814. Debutează în anul 1836, la Neapole, cu volumul „Poesie albanesi del secolo XV. Canti di Milosau, figlio del despota di Scutari” (Poezii albaneze din secolul XV. Cântecele lui Milosao, fiul domnitorului de la Shkodra). Volumul s-a bucurat de un succes răsunător, ceea l-a convins pe autor să-l publice şi în limba arbăreşilor. „Cântecele lui Milosao” aveau să fie transcrise în albaneza literară abia la începutul anilor '60 ai secolului trecut. Slăvit în cercurile artistice occidentale (Victor Hugo: „Cine doreşte să vadă împlinirea poeziei romantice moderne, să citească Cântecele lui Milosao ale domnului Ieronim de Rada”; Dora d'Istria: „Poeziile sale sunt zorii zilelor fericite ale Albaniei”; Frederic Mistral: “Creaţiile dumneavostră sunt pline de farmec, prospeţime şi lumină evanghelică. Vă felicit, domnule, că aţi supus muza dumneavoastră, iubirea şi toată fiinţa cultului limbii materne spre gloria ţării şi a poporului vostru. În timp ce limbile mari, oficiale, le oferă mulţi cititori scriitorilor lor, limbile naturale scot la iveală taina adevăratei poezii. Să fiţi, deci, fericit, că aţi fost ales să alcătuiţi psalmii scumpei voastre Albanii”). Izolat de către autorităţile italiene de atunci, deseori atacat şi calomniat, Ieronim de Rada a lucrat ca simplu profesor de limbă și civilizaţie albaneză la școala din Shën Mitër Korona, pe care o înfiinţase singur. Este fondatorul unor reviste importante de limbă albaneză şi italiană. Moare în sărăcie şi singurătate în anul 1903. 




[1] Se citeşte Ieroním de Ráda.
[2] Poesie albanesi del secolo XV. Canti di Milosao figlio del despota di Scutari, Tipografia del Guttenberg, Napoli 1836, pp.96. Jeronim de Rada a scris și Cântecele Serafinei Thopia, Numizii, Antichitatea albaneză și afinitățile ei cu Elinii și Latinii, Skanderbeg cel nenorocos etc.
[3] Mi s-a părut foarte interesantă denumirea grupului de scriitori occitani (provensali), înființat de Mistral pentru ocrotirea și dezvoltarea dialectului provensali. Felibri în albaneză, după etimologia populară, s-ar forma din Fe = religie, credință și libri = cartea. Un fel de religie a cărții.