Hârtii nemâncate


Există oameni care au supravieţuit hrănindu-se cu hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie. Precursorul acestora este acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat seama că mâncase tot ce scrisese. Oare ce s-o fi întâmplat în organismul său? Ce să fi însemnat pentru el actul scrisului, scriitorul, nemurirea şi potenţialii cititori? Poate a găsit câteva răspunsuri fundamentale, pe care, de furie, de foame, din forţa obiceiului, dintr-un sentiment prea apăsător de inutilitate, le-a mâncat. La câteva sute de ani mai târziu, în Albania mea natală, călugărul s-a reîncarnat într-un alt anonim. Sărac, fiu de săraci anonimi, omul moştenise de la tatăl său doar o bibliotecă. Înainte de moarte, muribundul îi lăsase fiului o vorbă:
- Bani, sărăcie şi viaţă, copiii tăi îşi vor găsi singuri, dar cărţi ca acestea nu prea…
Trebuia să le păzească cu orice preţ. Tata luase din pâinea copiilor pentru a-şi putea cumpăra cărţile. Moştenitorul n-avea de unde să ştie că, spre sfârşitul anilor '50, regimul stalinist de la Tirana avea să interzică nenumărate cărţi, majoritatea capodopere, scrise de autori albanezi sau străini. Purtătorii acestor volume, cei care nu le depuneau la centrele speciale de colectare sau nu le dădeau foc în curte, riscau pedepse grele. Or aceste cărţi, ca majoritatea celor scrise de om, nu făceau altceva decât să înveţe generaţiile tinere cum se distruge această planetă, cam ce sentimente miraculoase n-aveau să se mai repete şi mai ales cum începuse să devină un obiect neutru, dar încă vandabil, sufletul omului.
Răscolit, conorăşeanul meu fură o barcă de pescuit, o umple cu cărţile moştenite şi porneşte să treacă graniţa prin Lacul Ohrida. Mai întâi, nimeni nu află nimic. El era atât de neînsemnat, încât nu putea fi absent! Între timp, pricepuse cumva o anumită valoare a cărţilor: dacă ele n-ar fi conţinut ceva ce depăşea măcar în longevitate regimul, dacă n-ar fi conţinut o putere oarecum geamănă cu cea politică, statul nu le-ar fi interzis. De ce nu interzicea statul pâinea, de pildă? El trece graniţa fără dificultăţi, dar nu intră în apele statului vecin. Este deja un duşman al poporului pentru noi şi un potenţial agent secret pentru ei. Se opreşte în apele neutre. Dacă s-ar întoarce în apele noastre, îl aşteaptă puşcăria, iar la vecini îl aşteaptă bătăile care-l pot obliga să accepte ficţiunea lor, adică să accepte că este un agent special, trimis cu misiunea să… le ducă nişte cărţi în limba maternă minoritarilor noştri care sunt pe cale de a-şi pierde limba, identitatea culturală ş.a.m.d. Vecinii ştiau bine că, fie şi într-o singură frază, dincolo de descrierea vremii, a unei reverii, a unei clipe de melancolie sau de spaimă, se poate ascunde codul de funcţionare al unei extrem de periculoase reţele de spionaj.
Cărţile din barcă riscă să fie citite cu o atenţie antologică, aşa cum foarte puţine cărţi sunt citite şi cum numai unii cititori de specialitate pot citi. Fugarul rămâne în apele neutre. Parcă niciodată n-a fost mai în apele sale. Ca să uite de foame şi angoase, dar şi ca să înţeleagă de ce tata ţinea atât de mult la aceste topuri de hârtie, se apucă de citit. Citeşte numai ziua, căci pe urmă se lasă noaptea, când cei lipsiţi de lumină nu pot citi. Aşteptând să fie căutat de ai noştri şi de ai lor, fugarul refuză să leşine de foame şi începe să mănânce. Cărţi. În prima fază, el rumegă părţile albe, netipărite. Dar ajunge rapid şi la cele scrise. Abia acum el devine un fel de critic literar şi este obligat să aleagă ce va păstra şi ce va preschimba în viaţă şi în fecale. Ce anume trebuie mâncat, de fapt: fragmentele reuşite sau garniturile? Când devine mesajul literar mai longeviv: după ce este digerat şi contopit în elementele chimice şi nu numai ale organismului, sau dacă este păstrat pe hârtie? Grănicerii celor două state l-au încercuit pe fugar şi aşteaptă. Nu-l pot împuşca, deoarece astfel s-ar dovedi că nici unul dintre regimuri – de altfel opuse – nu este democratic şi încalcă grav drepturile elementare ale omului, cum ar fi dreptul de a se stabili în apele neutre, de a citi şi a mânca hârtie. Între timp, fugarul a dat de o dilemă universală: ce pagini să mănânce şi ce nu? Din care autor? Ce tematică să conţină hrana? Unele dintre pagini i-au plăcut enorm la citit. Îi vine o idee salvatoare. Selectează paginile dragi, le rupe, le adună cu grijă, şi le mănâncă pe toate celelalte. Măncând, îi binecuvântează pe autorii din care ai ce mânca, dar nu-i blesteamă pe cei din care aproape ai muri de foame. Dar după ceva vreme se vede obligat să rupă şi din paginile alese. Păstrează acum, disperat, doar paragrafe, uneori doar o frază, câteva semne de punctuaţie, blank-uri. Şi astfel apare în barcă o cărticică subţire, fără titlu (sau cu titlul unei alte cărţi), sub coperţile unui alt volum, sub numele unui alt autor sau fără nume de autor – şi e momentul să ne întrebăm cu toată seriozitatea: acest fugar, este Cititorul sau Autorul?

Cum să laşi un asemenea scriitor sau cititor pe mâna unor grăniceri balcanici ai anilor '50-'90? Mai cu seamă după cel de al Doilea Război Mondial, s-a observat clar că realitatea are o imaginaţie nelimitată şi deseori umilitoare. Însă ficţiunea pare a fi nu doar mai umană, ci şi mai puternică, deoarece mai puternic este nu cel care dispune, ci cel care selectează. L-am smuls aşadar pe autorul volumaşului din barcă, i-am pus un nume care suna mai mult a poreclă (Dusu / Iko - alb.), i-am dat să mănânce din ziare şi din cărţi ce n-ar merita mai mult decât să fie mâncate, dar și cu fragmente din dosarele secrete ale unei jumătăți de secol, și l-am lăsat să se lupte cu răceala grănicerilor într-o piesă de teatru (viceCartea - frânturi de viață sau de hârtie, inspirate de Teatru) scrisă în apele textuale care unesc și separă două dintre literaturile balcanice. Pe urmă, am început să mănânc fragmente din manuscris. Când m-am săturat, am citit ceea ce nu putusem mânca. Pot afirma că, într-adevăr n-am putut mânca mai mult şi că nimeni în afara Morţii nu mă ameninţa cu moartea.