Dare de seamă asupra Asediului


BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU
  
Ardian-Christian Kuciuk este, fără îndoială, un caz special. Scriitor albanez, a obţinut Premiul Naţional pentru Literatură în ţara sa, în 1989, după care a purces să asedieze literatura română pe căi de-a dreptul lipsite de loialitate concurenţială: adică a folosit drept berbece de asediu un imens talent, un simţ al limbii române cum puţini scriitori autohtoni îl au şi imaginaţia unui "Marquez al Balcanilor"...
Ce a făcut Ardian-Christian Kuciuk până acum? Să vedem: a absolvit Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii din Tirana în 1991; şi-a susţinut doctoratul în Literatură Universală şi Comparată la Universitatea din Bucureşti, cu teza "Direcţii în modernismul european şi ecoul lor în perioada interbelică a literaturii albaneze"; este doctor în filologie şi doctorand al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, cu teza "Relaţia Dumnezeu-Cosmos în religiile monoteiste"; a publicat zece volume în limba albaneză şi vreo şase în limba română... Ultima sa carte* pe care o avem în faţă este, poate, prima mărturisire "pe şleau" despre asediul la care supune scriitorul nostru scriitura în general şi literatura română într-un particular analizat cu ingeniozitate şi forţă.

Prozator vizionar, de o forţă uimitoare, practică o adevărată maieutică aplicată memoriei universale, nu se poate abţine să nu foreze în pântecele de piatră al mitului, să extragă rezultatul însângerat cu ambele mâini şi să ni-l arunce în faţă împreună cu un torent de parabole menite adeseori să ascundă mai curând decât să reveleze. Este uimitor întotdeauna procesul firesc (în acest caz) prin care distopia universală ia naştere într-un "ambient" atât de înscris normalităţii. Proza aceasta capătă uneori turnuri criminale, anunţate iniţial de un incipitus sumbru, premonitoriu: "Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. Odată, urmărind cu privirea un cubuleţ de lumină răsărit pe neaşteptate în epicentrul cubului, nefiind în stare să-l vadă perfect, îi venise chiar să-şi scoată ochii şi să rămână închis, sigur, în propria-i lumină miraculoasă care, în ochii altora, ar fi părut întuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindcă era obligat să-şi scoată ochii cu degetele. Furculiţele, cuţitele şi alte unelte de mare ajutor îi erau de mult interzise".
Parabola lui Kuciuk nu are legănarea aceea marquez-iană, de baladă auzită lângă un foc mocnit din lemn de bananier, ci profilul aspru, nevrotic al "Orbirii" lui Canetti ori al "Falezelor de marmură". Asediul se înscrie la perfecţie în ceea ce Northrop Frye numea satiră apocaliptică: nu există soluţie în acest întuneric universal, decât poate ca fiecare să ne scoatem ochii cu degetele şi să descoperim astfel o lume a umbrelor - este poate o viziune mai înfricoşătoare decât orice ne-a propus "branşa" până acum. Singura poartă de acces către Celălalt ar rămâne auzul (temă pe care Kuciuk o aborda şi în masiva sa Trilogie, unde, într-o închisoare căzută în întuneric total, rulau fantome teribile), cale de deconstrucţie a individuării. În orice caz, o cale mai sigură decât cea a privirii iscoditoare. De ce? "Te uiţi, de pildă, la o bucată, nenumerotată, să zicem, a realităţii. Da? Şi crezi copilăreşte că vindeci o bucată de realitate, o uimeşti sau chiar îmblânzeşti restul realităţii. Ei, te înşeli amarnic, dragul meu. Căci imediat, cât ai clipi din ochişori sau din ochelari, precum organismul uman dimprejurul unei răni, realitatea se concentrează şi pune o altă bucată, cu mult mai imprevizibilă, de necunoscut, în locul bucăţicii profanate sau sfinţite de privirea ta. Pricepi?". Aţi priceput?


ZiarulFinanciar 26 aprilie 2005