Cronica unei istorii apocrife a blestematei Balcania Magna


DAN-SILVIU BOERESCU

În noul său roman Un trib glorios și muribund (cea de-a treia carte în limba română, după Anul în care s-a inventat lebăda, 1997, și Dulcea taină a nebuniei, 1998), tânărul prozator ARDIAN-CHRISTIAN KUCIUK își continuă îndrăznețul proiect al unei noi mitologii balcanice. Fundamentului iliro-trac i se suprapun temele istoriei albaneze, dar și legendele sau ecourile de legendă ale spațiului otoman, puternic asezonate cu tradițiile mai mult sau mai puțin ad-hoc ale amalgamului de populații din interiorul faimosului “butoi cu pulbere” al Europei. O materie atât de bogată se transformă aproape de la sine în mitologie, dar romancierul o supune permanent, cu o senzuală violență, probei alegoriei, parabolei și metaforei, reciclând mitemele și inventând altele noi, lăsând limba să evolueze baroc și imprimându-i logosului o fervoare perversă. Rezultă cronica unei istorii apocrife, cu nimic mai prejos decât cea consemnată de trecătoarele manuale, superioară chiar la capitolul expresivitate grație curgerii ca de poem a unei narațiuni îndelung cizelate.

Dacă spațiul înseamnă de la sine istorie în acest con-text, o istorie ce rezultă din concatenarea fabuloasă a unor stanțe păgâne și din proliferarea ca-și-metastatică a informației epice inflaționată de hiperbolă și oximoron, timpului îi revine misiunea de a redimensiona acest material de o bogăție exuberantă, într-un tragic exercițiu de reflexivitate. De aceea, protagonistul acestei entropii narative poartă un nume simbolic: Sfârșitul. El este efectiv Sfârșitul unui mod de (supra-)viețuire, partitura este într-adevăr “eposul unei uitări”, Enkelana, cetatea sa, nu poate fi decât metonimia disoluției “gloriosului trib” balcanic. Exponent aproape blasfemic al retrăirii miracolului nașterii christice (tatăl său - Toacă Tinichigiu - este corespondentul lui Iosif, iar Sofia ar putea interpreta rolul unei Fecioare Maria a rebours, ostenită de un șir interminabil de nașteri), Sfârșitul este menit să pună cruce unei lumi aflate într-o agonie ce nu dă pace nici sufletelor, nici trupurilor. De aici și povestea sa de dragoste total necanonică, parteneră fiindu-i Efigenia Flor, o încarnare arhetipală a principiului feminității, permanent mitizat și de-mitizat la rându-i, pe o scară mereu schimbătoare a purității și abjecției.
Această carte izbăvește “pântecele uriaș și atât de controversat al Memoriei”, care, deși menit de un extraordinar ibric de aramă veche (demonetizare a demiurgiei prin metafora, tutelară în roman, a tinichigeriei, Zeul nemaifiind un făurar vizionar, ci un simplu meseriaș inspirat), nu-și poate învinge infertilitatea cronică. Păcatul colectiv care trebuie răscumpărat este neasumarea istoriei, a cărei uitare, programatic imunitară, este compensată aici printr-un surplus de invenție epică. Polemica acestei tentative euristice de amploare, vizând deopotrivă recuperarea unui spațiu și a unui timp adverse, este subînțeleasă. Pentru ARDIAN-CHRISTIAN KUCIUK, istoria nu e banală contemplație melancolică a unor sfinte moaște, ci reconstrucție, bazată pe întregul arsenal mythos & logos, a dimensiunii noastre interioare secrete, prin care - dincolo de limitele viețuirii noastre efemer profane - coborâm în spațiu și timp spre amarele rădăcini din care cresc fantasmele și spaimele subconștientului colectiv.
  1998