Asediu - roman scris cu foarte puține ghilimele

PAUL VINICIUS

În definitiv, de ce ne ferim de albi, de roz-bomboni, de asediu?...

De la revoluția (lovitura, tombola, îmbulzeala - sau ce o fi fost ea să fie în) din acel decembrie 1989, am tot trăit o vreme cu o convingere groasă - hazlie, într-un fel, pe cât de hazliu li se poate părea unora Don Quijote - că, vertiginos, centrul (obosit) de greutate al lumii culturale va aluneca mai mult decât natural de la Paris până la București, unde se va și înstatornici pentru multă vreme. Era în mine o încredere, dacă nu chioară, cel puțin oarbă, în acest popor răzbătător de comunism și dictatură și, în definitiv, asta era încrederea pe care le-o acordam eu compatrioților mei întru setea, forța și resursele lor ales-culturale. Că lucrurile nu au decurs așa e clar precum păcura, așa încât nici sens nu mai are să mai pedalez printre argumentații și grohotișuri mioritice pe urmele unei himere care e simplă ca vaca. Dincolo de oftătoarea turnură a evenimentelor, nu avem de ce ne jeli prea tare, fiindcă ceva binefăcător s-a întâmplat totuși, cu acel prilej. Și anume, a intrat ceva aer proaspăt în fosta pușcărie devenită țară - și aici mă refer la revenirea la sânul patriei-mumă a rătăciților ei, fie numai prin opere, fie, cu ele cu tot, în carne și oase. Iar aici, ia să pun eu i-ul sub punct și să mai precizez că nu la și de veniră încoace pentru a obține case, burse, premii, foncții sau lingușeli cu șerbet - în direct, la vreun teve, în afara reprizelor de tatuaj publicitar pe creier (adică, moca) - nu, nu la ei mă refer eu, ci la cei despre care ne este chiar drag și sincer să vorbim. Este cazul, în primul rând, al tinerilor scriitori basarabeni si al celor din Banatul sârbesc (dintre care, iată, chiar acum câteva săptămâni, rămaserăm fără o floare din binefăcătoarea floră pe care o reprezenta).

Obiectul articolului de față îl face însă o categorie aparte; este vorba de câțiva artiști de limbă maternă diferită de cea română și care au ales să își continue viața în limba și spiritualitatea românești. Iar aici, hai sa cădem de acord, un astfel de lucru nu este la îndemâna oricui și nici puțin lucru nu este, mai ales atunci când ceea ce reușesc astfel de oameni este un lucru strșlucitor de bine făcut care își răsfrânge reflexele lui și asupra noastră, a împământeniților acestei realități cu nume de țară, dându-ne astfel lumii.
Cel mai grăitor exemplu al acestei categorii este Ardian-Christian Kuciuk, scriitor de expresie albaneză și română, eseist și traducător, născut în orașul Pogradec din Albania, cetățean român din 1998, însurat cu o româncă, trăitor în București și cadru didactic universitar la o universitate constănțeană, doctor în Filologie și doctorand la Facultatea de Teologie a Universității București. Limba română a învățat-o încă de pe când era student în Albania, de la tatăl său care, cu mulți ani în urmă, a studiat și a devenit inginer la Institutul de Petrol și Gaze, pe atunci aflat la București, oraș de care s-a îndrăgostit. La numai 35 de ani, cu un neastâmpăr vital rar întâlnit, Ardian-Christian Kuciuk a lasat culturii celor două țări pe care le reprezintă 21 de volume - 12 în albaneză și 9 în română (acestea din urmă în numai opt ani. Faptul că în țara sa de obârșie este privit și potrivit pe aceeași treaptă cu un scriitor de talia unui Ismail Kadare, iar faptul ca în România a fost asimilat ca un "Marquez al Balcanilor", ar putea spune multe și chiar spune, în ciuda unei tăceri "diplomatice" și șovăielnice a criticii de specialitate autohtone. În definitiv, avem de-a face cu un mare prozator, de care ar trebui să fim mândri că respiră prin preajmă. O afirm cu toată onestitatea de care sunt capabil acum, după ce i-am parcurs cu nesaț patru volume - apărute, evident, în limba română, de fiecare dată morfolind gustul amar al lecturii (parcă) prea repede încheiate. O afirm după ce i-am citit romanul Un trib glorios și muribund (epopeea unei uitări), o carte extraordinară, o adevărată epopee balcanică, de talie mondială, o carte cu care oricare literatură, oricât de mare ar fi ea, s-ar mândri. O spun și în momentul ăsta, la doar câteva zile după ce i-am parcurs ultimul roman, Asediu (Ed. ADAM, 2004). Da. Ardian-Christian Kuciuk este un mare scriitor român. Citiți-l și veți spune la fel.


Fereastra cu mușcate (10), Agora online, 2004