Monstrul atroce in absentia


ALICE TEODORESCU

Titlu: Asediu, roman scris cu foarte puţine ghilimele
Autor: Ardian-Christian Kuciuk
Editura: Ideea Europeană
Anul apariţiei: 2008
132 pagini
ISBN: 978-973-1925-18-9 


Într-o lume a modernităţii alienate, care se zbate între socialism şi capitalism, inocenţa unui copil devine metafora întunericului în care umanitatea a ales/a fost obligată să trăiască la final de secol XX, în Balcani. 

Atunci când m-am apucat de Asediu, nu
ştiam la ce să mă aştept, însă nu credeam că voi ajunge să spun că este cel mai greu, dar pasionant roman pe care l-am citit până acum. Cu un limbaj singular, a cărui profunzime este atât de subtilă încât pare să treacă prin tine, Ardian Kuciuk construieşte o lume-cadru în care se varsă toate neconcordanţele Balcanilor comunişti şi post-comunişti. Iar acesta este doar un prim nivel de interpretare, căci posibilităţile par a fi infinite.

Între lumină şi întuneric, zbătându-se în ghearele unor amintiri naive, Helio, un băieţel de cinci ani înstrăinat de părinţi, ajunge să fie adăpostit dintr-un cuib în altul, de ocrotitori cu nume emblematice – Veteranul, Saturnos, Tamara sau Coana Lia – pentru a nu fi lăsat în ghearele Monstrului. Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe, pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. , astfel se conturează destinul copilului în acest roman-metaforă în care fiecare sintagmă oferă încă o nuanţă pentru o normalitate inversată. Helio, un personaj din câmpul luminii, învaţă să trăiască în întuneric din dorinţa de a supravieţui, iar aşa-zişii săi ocrotitori, personaje din câmpul întunericului (un informator al comuniştilor, o prostituată, infractori şi nebuni etc.), trăiesc în lumină, doar pentru a întreţine Monstrul.
Scriitorul se joacă astfel cu semnificaţii convenţionale pe care le inversează, demonstrând prin metafore de la cel mai mic la cel mai mare nivel (cubuleţele de lumină care se dovedesc a fi simple cuburi de sare, un Moş Crăciun sinucigaş, un binoclu pentru câini etc.) că lumea nu este niciodată ceea ce pare a fi: democraţia nu a reprezentat salvarea de sub ”jugul comunist”, televiziunea nu a redat libertatea de exprimare poporului, Monstrul (niciodată revelat cu adevărat) nu a încetat niciodată să se hrănească din fricile oamenilor, căci Monstrul reprezintă personificarea subiectivă a fiecărei spaime umane. Iar absenţa întrupării acestuia nu a făcut decât să sporească teroarea, să o intensifice, pentru ca manipularea să aibă sens până la actul final, în care, deşi eliberat din ”cuib”, omul să nu îşi mai dorească libertatea. Metaforă pentru istoria contemporană a Balcanilor, Helio şi Monstrul, dincolo de limbajul încriptat al lui Ardian Kuciuk, sunt două mistificări ale aceleiaşi realităţi ce nu se lasă demascată: tirania directă sau indirectă de care umanitatea pare a fi dependentă.

Iar Sufletul devenise parcă prea timid, nu se arăta nicăieri, şi nici nu avea vreo fizionomie clară, ca să te poată ispiti să-l cauţi în restul rămas viu al vieţii – un discurs despre sufocare, tensiune şi pierderea speranţei sau poate, doar, despre nevoia unui sens şi arbitrariul acestui sens. Un roman al sacrului şi al profanului, în care se trece cu uşurinţă de la banalitate la spiritualitate, în care scriitorul îşi face cunoscută atenţia pentru fiecare detaliu, căci nici un cuvânt nu este în plus. O concentrare de fraze şi idei care transcend universul unui copil pentru a reverbera la nivelul conştiinţei unei naţiuni, ce pare să fie adormită printre mâncăruri, ştiri triviale şi o abundenţă de lucruri nefolositoare.

Eseu apărut în bookblog.ro